Pentru un părinte, cea mai mare provocare nu este să își educe copiii ci
să se educe pe el însuși în așa fel încât să fie un bun părinte!

Efectul Pygmalion

 

            Chiar dacă nu știu să-l explice, majoritatea oamenilor au auzit de efectul Placebo.

În timpul celui de-al doilea război mondial Henry Beecher a făcut această descoperire senzațională. Rămas fără morfină, medicul Henry Beecher s-a văzut forțat să improvizeze, așa că, pentru a nu demoraliza și mai mult soldații aflați pe front anunțând că stocurile de morfină s-au epuizat, a preferat să ascundă acest lucru administrând soldaților răniți o soluție salină simplă și fără efect. Surprinzător, mulți din soldații astfel „tratați” au raportat o îmbunătățire a stării de sănătate și o scădere în intensitate a durerilor.

Ulterior, efectul placebo a fost evidențiat de numeroase alte cercetări și observații științifice. Simplul fapt că un bolnav este convins că se află pe mâini bune și că primește cel mai bun tratament s-a dovedit a fi suficient, de foarte multe ori, pentru a îmbunătăți sănătatea pacientului. Opusul efectului placebo este efectul nocebo. Acesta împiedică medicamentele să-și facă efectul în cazul în care pacientul este sceptic și nu are încredere în tratament.

Mult mai puțin cunoscut, dar la fel de interesant și bazat oarecum pe aceleași principii este efectul Pygmalion.

Numele „Pygmalion” provine de la un sculptor si rege mitologic din Cipru. Acesta creează o statuie a unei femei atât de frumoase, încât se îndrăgostește de capodopera sa. Ulterior, zeița Afrodita îi dă viață statuii numită Galatea. Numele Galatea (și Pygmalion) au devenit și mai cunoscute prin opera lui Jean-Jacque Rousseau, Pygmalion (1762) – nu pot să nu menționez o pată uriașă care stă pe obrazul lui JJ Rousseau – faptul că și-a abandonat cei 5 copii în orfelinate lăsându-i în grija publică.

Mai aproape de timpurile noastre, Robert Rosenthal a descoperit efectul Pygmalion (numit uneori efectul Rosenthal) pornind de la următorul experiment: a format două eşantioane alcătuite din câte şase şoareci fiecare. Eșantioanele astfel formate au fost date în grija a două grupuri de studenţi. Studenţilor li s-a spus că şoarecii din primul esantion au fost special aleși şi că ar trebui să se obţină, la testul labirintului, rezultate excepţionale de la aceştia, în timp ce în celălalt esantion erau şoareci obișnuiți, care, probabil nu vor trece testul. De fapt, între şoarecii din primul eşantion şi cei din al doilea, la început nu existau diferenţe. La final, s-a constatat însă că studenţii, care crezuseră că şoarecii lor sunt mai inteligenţi, le acordaseră mai multă grijă şi simpatie decât cei din cealaltă grupă, iar rezultatele experimentului au fost mult mai bune pentru primul lot.

Efectul Pygmalion a fost ulterior analizat în zeci de experimente diferite. Într-unul din ele, Rosenthal s-a dus la o şcoală săracă, de cartier, pretinzând că este un reprezentant al renumitei Universităţi Harvard şi că face nişte studii care presupuneau măsurarea IQ-ului elevilor. Ulterior, rezultatele măsurătorilor, supraevaluate pentru 20% dintre elevi, au ajuns, ca din întâmplare, la aceştia. Peste un an, atunci când au fost analizate rezultatele școlare s-a constatat o reală îmbunătăţire a acestora în cazul elevilor respectivi.

În alte experimente profesorilor li se spunea că anumiți copii, aleși întâmplător, au un potențial foarte bun. După un timp, rezultatele acelor copii creșteau în mod evident fiind mai bune și elevii progresând mai rapid decât ceilalți elevi.

Numeroase alte experimente desfășurate în diferite școli și pe copii de diferite vârste au arătat rezultate asemănătoare. Concluziile studiilor au fost că, profesorii se raportează în mod diferit la copii, în funcție de informațiile sau credințele pe care le au despre respectivii copii. Atunci când un profesor crede că are în clasă unul sau mai mulți copii cu potential ridicat, tendința acestuia este de a acorda respectivului copil mai multă atenție. Principalele aspect sesizate sunt:

1. îmbunătățirea climatului emoțional – profesorii care au asteptări mai mari de la elevi tind să aibă mai multe interacțiuni calde sau prietenoase cu aceștia, într-un ambient mai relaxat decât în mod obișnuit. 

2. schimbări la nivelul cerințelor profesorilor – profesorii oferă materiale mai dificile de citit și studiat copiilor cu potențial, stimulându-i astfel să exceleze la respectiva materie. 

3. creșterea oportunităților de a răspunde în clasă – copiii vizați sunt mai solicitați la oră decât ceilalți și primesc mai multe șanse de a răspunde la întrebări sau de a rezolva probleme decât alți colegi de clasă; de asemenea, li se acordă mai mult timp pentru răspunsuri și rezolvări. 

4. o calitate superioară a feedbackului – elevii considerați eminenți primesc un feedback informativ mai bun de la profesor decât ceilalți colegi ai lor 

Mergând puțin mai departe, putem afirma că efectul pygmalion reprezintă de fapt o ilustrare a celebrei zicale a profețiilor auto-împlinite. Majoritatea oamenilor acceptă cu ușurință faptul că, deseori, credințele altor oameni despre noi ne influențează acțiunile, comportamentele și, în consecință, performanțele. Mai mult, acțiunile altor oameni ne pot întări anumite convingeri (limitative sau, din contră, pozitive). La rândul lor, convingerile noastre ne influențează modul în care acționăm în raport cu alte persoane și, în fine, acțiunile noastre față de alte persoane influențează felul în care aceștia se raportează la noi.

Evident, există și o parte negativă. Dacă profesorii au așteptări reduse de la un copil, așa vor fi și performanțele acelui copil (fapt care afectează în special copiii de culoare, romi etc.). În mod similar se întâmplă și dacă în loc de profesor avem un părinte. Părinții care au convingerea că au copii ce pot ajunge mari lideri – acordă atenție acestui aspect și fac în așa fel încât așteptările lor să se adeverească. Părinții convinși că au în casă niște pramatii se vor comporta în mod diferit și, în mod inconștient, își vor împinge copiii pe o cale greșită.

Cum putem noi, părinții, să ne folosim de acest efect?

În primul rând trebuie să ne cunoaștem bine copiii (pentru o evaluare cât mai corectă eu recomand apelarea la specialiști acreditați). În al doilea rând trebuie să ne setăm obiective și așteptări mari, dar realiste de la ei. În al treilea rând trebuie să comunicăm aceste așteptări și profesorilor și celorlalte persoane care se ocupă de educarea copiilor noștri. În al patrulea rând trebuie să ne preocupăm în mod constant de dezvoltarea aptitudinilor și talentelor copiilor noștri. Nu în ultimul rând, copiii noștri trebuie să fie convinși că au potențial bun și că stă în puterea (și oarecum și în responsabilitatea lor) să obțină rezultate bune.

În final, o ultimă observație adresată părinților care își cresc singuri copiii. Statistic, rezultatele copiilor din familiile monoparentale sunt inferioare celor obținute de copiii crescuți de ambii părinți. Majoritatea profesorilor știu acest lucru, și, așa cum am explicat mai sus, se raportează la acești copii în mod diferit, setând pentru ei așteptări mai mici. Vă recomand să aveți o legătură strânsă cu profesorii copiilor voștri și să le schimbați convingerea generală în așa fel încât să ofere copilului vostru condiții cel puțin identice cu cele oferite celorlalți copii. Majoritatea profesorilor vor fi plăcut surprinși dacă vor vedea un părinte singur care se interesează de rezultatele școlare ale copilului său și face eforturi consistente pentru a le îmbunătăți.