Pentru un părinte, cea mai mare provocare nu este să își educe copiii ci
să se educe pe el însuși în așa fel încât să fie un bun părinte!

Teama de abandon și divorțul părinților

 

          În mod firesc, fiecare ființă umană poate resimți în anumite momente această teamă de abandon. Atunci când ne naștem, suntem complet dependenți de părinții noștri. Nici un nou născut nu poate supraviețui dacă părinții săi sau alți oameni nu se ocupă de satisfacerea nevoilor sale. Felul în care părinții răspund nevoilor fiziologice și emoționale ale copilului modelează stilul de atașament pe care copilul îl va dobândi și consolida pe parcursul vieții. Atunci când părinții sunt atenți la nevoile copilului și răspund prompt și eficient semnalelor pe care acesta le emite, copilul dezvoltă un stil de atașament securizant. În situațiile în care nevoile copilului sunt ignorate deseori, sau reacțiile părinților oscilează între iubire și ignorare sau între acceptare și respingere – copilul dezvoltă stiluri de atașament nesecurizante cum sunt stilurile evitant, ambivalent sau anxios.

          Indiferent care este stilul de atașament format în prima perioadă a vieții, pentru copii, cel mai important univers este universul familial. Mama și tata sunt ființele cele mai apropiate și principalele puncte de sprijin ale copilului. Pe măsură ce crește, copilul învață că părinții lipsesc o perioadă în fiecare zi pentru a merge la servici, dar revin întotdeauna acasă. Psihologul Jean Piaget a vorbit pentru prima dată despre „permanența obiectului” și importanța sa – în acest caz obiectul fiind părinții. Copilul știe că este iubit, acceptat și protejat de părinții săi, chiar dacă aceștia în mod regulat îl părăsesc pentru câteva ore pe zi. În mod invariabil, la sfârșitul zilei, sau după câteva zile, părinții se reîntorc acasă și totul reintră în normal.

          Teama de abandon a copilului poate exista și în situația în care acest ritual se menține dacă părinții lipsesc uneori mai mult decât de obicei sau dacă satisfacerea nevoilor emoționale nu este constant și în mod satisfăcător acoperită. Uneori teama de abandon poate fi hrănită de apariția unui frate mai mic (pentru că mama îi alocă acestuia mai mult timp), de o internare în spital, de o vacanță în care este lăsat împotriva voinței sale (sau mai mult decât își dorește el) la bunici etc. Totuși, evenimentele cu adevărat traumatizante pentru copil, cele care pot declanșa o teamă puternică de abandon sunt cele care schimbă radical datele problemei și determină dispariția sau indisponibilitatea „obiectului permanent”. Decesul unui părinte, o boală extrem de gravă sau divorțul părinților sunt evenimente care declanșează sau amplifică aproape întotdeauna teama de abandon. În cazul în care divorțul părinților se produce brusc, fără o pregătire adecvată a evenimentului, trauma este și mai accentuată. După divorț, „permanența obiectului” este afectată cel puțin la nivel cantitativ – prezența permanentă nu mai este asigurată de ambii părinți ci doar de unul din cei doi părinți. De cele mai multe ori, părintele rezident neglijează amplitudinea acestei traume făcând un calcul matematic simplist – „copilul nu are cum să fie foarte afectat pentru că tatăl oricum nu petrecea prea mult timp cu el”. Din punct de vedere matematic logica poate fi corectă, totuși, dacă analizăm puțin mai atent situația înțelegem că pierderea copilului nu se rezumă la cele 30 de minute pe care le petrecea zilnic cu celălalt părinte ci este mult mai mare. Pe lângă timpul efectiv pe care îl petreceau împreună, pe lângă vorbele, zâmbetele, mângâierile și activitățile pe care le aveau în mod cotidian, copilul pierde un sentiment mult mai important – sentimentul de siguranță. Dacă până atunci exista un „ritual” și copilul avea siguranța că două persoane sunt permanent în viața sa, gata să-i satisfacă nevoile, să-l apere și să-l iubească, după divorț acest sentiment este înlocuit de nesiguranța provocată de teama de abandon! Ceea ce credea el că este indestructibil și veșnic – familia sa – suferă acum o profundă modificare pe care el nu prea are cum să o accepte fără suferință. Toate studiile efectuate pe copiii afectați de divorț subliniază faptul că această teamă este intens resimțită de cei mai mulți subiecți, uneori nefiind vindecată nici la vârsta adultă.

          Trauma produsă de divorțul părinților poate fi relativ ușor depășită dacă părinții ar pregăti bine momentul divorțului și, ulterior, s-ar ocupa să reclădească „obiectul permanenței” într-un mod care să-i schimbe doar forma, nu și conținutul. Dacă după divorț copilul are un contact direct, nemijlocit și neafectat de intervenții externe, cu fiecare din cei doi părinți, dacă nevoile sale sunt la fel de bine îndeplinite, fiecare părinte fiind dispus și capabil să îi ofere asigurările necesare, copilul depășește relativ ușor momentul iar teama de abandon poate reveni rapid la un nivel acceptabil. Un copil aflat în această situație trebuie asigurat în permanență, de fiecare părinte în parte, că este iubit, dorit, acceptat, apreciat, înțeles etc. În plus, pentru a conferi și mai multă siguranță copilului, părinții trebuie să mențină niște limite rezonabile (copilul poate fi tentat să le încalce, se poate supăra dacă nu i se face voia, poate chiar șantaja, totuși, menținerea limitelor îi conferă copilului siguranța că părinții săi dețin controlul, știu ce trebuie să facă și se pot ocupa în continuare de el). Un ultim element aș adăuga la această „rețetă” – joaca! În funcție de vârsta copilului, e posibil ca părinții să fie nevoiți să aloce mai mult timp activităților distractive, ludice, mutând accentul din zona tristă în zona veselă.

          Din păcate însă lucrurile nu se întâmplă întotdeauna așa. După divorț, de regulă, părintele nerezidențial își pierde foarte ușor rolul. Mulți părinți își abandonează sarcinile și îndatoririle care le revin. O parte din acești părinți nu înțeleg importanța rolului pe care un părinte nerezidențial îl joacă și consideră că dacă au eșuat ca soț, au eșuat și ca tată. O altă parte este formată din părinții „ajutați” să își abandoneze acest rol, „ajutor” dat de celălalt părinte – acesta minimizându-i meritele și făcându-l să-și piardă stima de sine și încrederea în propria valoare. Uneori, după divorț, părintele nerezident se refugiază total în alcool, jocuri de noroc și anturaje nefaste încercând să-și uite eșecul și ferindu-se de copil pentru a nu-l răni și mai tare. În anumite cazuri unul din părinți devine alienator și își manipulează copilul împotriva celuilalt părinte deteriorând grav relația dintre aceștia. Teama de abandon mai poate fi accentuată și de conflictele dintre părinți, de schimbarea statutului economic, de pierderea prietenilor sau a unor rude etc. Schimbarea domiciliului, a colectivului școlar și a vecinătăților poate accentua sentimentul de abandon provocat de divorț pentru că, pe lângă părinte, copilul pierde o mulțime de alte repere mai mult sau mai puțin importante. În cazurile grave părinții pot reproșa copilului diverse lucruri amenințându-l sau spunându-i că „te duc la tata (sau la mama) dacă nu ești cuminte”, „te las la bunici”, „te duc la orfelinat”, „nu știu ce să mă mai fac cu tine” etc. Neînțelegând drama prin care trece copilul, acești părinți încearcă să țină lucrurile sub control apelând la frică iar efectul este accentuarea și mai mult a temei de abandon. Copilul devine probabil mai docil, dar în sufletul său este un gol tot mai mare. Deseori, unul din părinți are el însuși o teamă de abandon pe care o transmite în mod inconștient propriului copil (se pare că situațiile cele mai frecvente sunt abandonul resimțit de copil vis-a-vis de părintele de sex opus, dar nu este obligatoriu să se întâmple așa).

Toate aceste situații nu fac altceva decât să accentueze teama de abandon lăsând urme adânci în viața copilului. Un copil traumatizat în acest fel va crește cu această teamă permanentă, va avea dificultăți în a lega prietenii de durată și va avea probleme în relațiile romantice. Persoanele cu teamă de abandon sunt capabile să se agațe de relații cu persoane toxice, violente sau dependente, frica de abandon fiind mai mare decât durerea provocată de prezența partenerului. Atunci când sunt în cuplu, persoanele cu teamă de abandon tind să ignore lucrurile care nu merg bine tocmai pentru a nu fi abandonate, iar atunci când abandonul se produce suferă foarte mult. Persoana dependentă (o altă denumire folosită pentru a-I desemna pe cei cu teamă de abandon) este dispusă uneori să ignore faptul că partenerul sau partenera lui are o amantă sau un amant sperând astfel să își salveze relația.  În ciuda acestui fapt, în mod inconștient va alege parteneri capabili să-l abandoneze și va acționa în așa fel încât abandonul să se producă. Mai rar, în caz că nu va fi abandonat de partenerul ales, adultul cu traumă de abandon va abandona chiar el relația romantică părăsindu-și brusc partenerul, deși pe tot parcursul relației a jucat un rol de dependent.  Adulții cu răni de abandon sunt oameni triști care se simt și se comportă ca niște victime dramatizând și exagerând totul. Toate evenimentele din viața lor sunt lucruri rele care li se întâmplă aparent fără motiv. O parte a celor cu frică de abandon pot dezvolta boli din categoria sinistrozei sau simulărilor (imită sau își provoacă răni pentru a atrage atenția asupra lor). Tot persoanele din această categorie pot dezvolta comportamente de tip ipohondru, văitându-se în permanență și crezând că sunt grav afectați de diverse boli sau afecțiuni. Interesant, chiar și situațiile plăcute sunt interpretate tot în registrul abandonului de aceste persoane, finalizarea unei etape plăcute fiind asimilată cumva tot abandonului.

Sad littl girl. Child’s problems

În situațiile în care unul din părinți rămâne singur datorită decesului sau abandonului celuilalt părinte rolul său este mult îngreunat. Pentru a diminua teama de abandon, părintele rămas singur trebuie să construiască în jurul copilului o atmosferă protectoare, plină de iubire și înțelegere. Respectarea unor reguli de bază (ora de somn, ora de masă etc.) este foarte importantă iar existența unor ritualuri plăcute ajută la depășirea traumei. În cazul în care există și este posibilă implicarea unor membri ai familiei extinse, sentimentul de siguranță și confort al copilului este afectat în mod benefic. Oricum, uneori teama de abandon poate persista chiar dacă toate aceste condiții sunt îndeplinite, nivelul și intensitatea acesteia fiind însă mult diminuate.

În grupul nostru, majoritatea părinților care s-au exprimat în acest sens au observat existența fricii de abandon la copiii lor. Aproximativ 60% din cei ce s-au exprimat au observat această frică iar mai mult de jumătate dintre aceștia spun că ea încă nu a dispărut și persistă de mult timp. În celelalte cazuri este posibil ca această frică să fie prezentă la un nivel acceptabil, sau, în multe situații este posibil să avem de a face cu un mecanism de apărare al copiilor. Uneori, tocmai pentru a minimiza riscul abandonului (accentuat de orice conflict), copiii nu dau semne că îi macină acest gând, ascunzând sau chiar negând această idee. În cazul copiilor mici este posibil ca această temere să capete forme diverse de manifestare și să fie prezentă chiar dacă nu este verbalizată. Trebuie să menționez și că teama de abandon a copiilor este mult diminuată în cazul în care copiii și-au dorit divorțul (în special atunci când existau violențe fizice sau psihice).

În încheiere, câteva sfaturi utile părinților care îți doresc să evite sau să minimizeze această temere:

– învață-l pe copil emoțiile. Este posibil ca prima dată să fii chiar tu nevoită să le înveți – majoritatea oamenilor enumeră 10-15 emoții ignorându-le pe celelalte. Lărgește-ți așadar vocabularul în această direcție și ajută-l și pe copilul tău să o facă. Atunci când îți spune că este trist mergi mai departe și vezi ce înseamnă acea tristețe, de unde vine, cum ar putea fi mai bine clasificată etc.

– nu reacționa impulsiv, stăpânește-ți instinctele. Atunci când copilul își exprimă anumite emoții: furie, nerăbdare, supărare, neputință, tristețe etc., nu reacționa impulsiv. Ia o pauză, analizează-i bine comportamentul și încearcă să îl înțelegi. Abia după ce ai înțeles care este rădăcina problemei poți căuta o soluție eficientă.

– validează-i emoția și încurajează-l să o exprime: nu-i spune copilului tău să tacă pentru că sunteți în public și te face de rușine. Nu asta este important ci faptul că el are o anumită reacție iar acea reacție exprimă o anumită nevoie nesatisfăcută. Dresajul, cearta sau pedeapsa nu îi satisfac acea nevoie ci îl manipulează sau condiționează amânând (și uneori amplificând) durerea copilului.

– empatizează cu copilul tău: dacă se simte rău, chiar dacă ție ți se pare neîntemeiată dispoziția sa, copilul trebuie să știe că tu îl înțelegi. Faptul că îi spui să tacă nu îl ajută, chiar dacă te ascultă, din contră – va învăța că emoțiile sale nu sunt importante. Dacă îți spune diresc sau indirect că îi este teamă că îl vei părăsi, spune-i că înțelegi această temere, că este firească având în vedere evenimentele petrecute (divorțul vostru), că majoritatea copiilor ar simți la fel, dar că este un sentiment trecător. Asigură-l că lucrurile vor evolua spre bine, informează-l că divorțuri se întâmplă în toată lumea și peste tot există durere în astfel de momente, dar durerea este temporară. Arată-i că îl iubești cu adevărat și îi înțelegi supărarea, arată-i că ești puternică și faci față schimbărilor care au apărut în viața voastră și ajută-l să-și recapete încrederea în el, în părinții săi și în lumea din care face parte.