Parentificarea copiilor este procesul prin care unui copil i se atribuie roluri nepotrivite de către propriul părinte, copilul ajungând să joace, parțial, rolul unui prieten, confesor sau chiar „părinte al propriului părinte”. Fenomenul de parentificare al copiilor este prezent în special în familiile nefuncționale, adică în acele familii în care rolurile și limitele nu sunt clare. Cazuri frecvente de parentificare sunt întâlnite în situațiile în care unul din părinți este grav bolnav (sau atunci când unul din frați are dizabilități), în cazurile în care familiile au un nivel ridicat de stres sau de conflict interparental, în multe din familiile monoparentale și în tot mai multe familii „cool”, familii în care părinții abdică de la rolul lor de părinți și se identifică mai degrabă ca „prieteni” ai copilului.
Specialiștii care au analizat fenomenul de parentificare disting două tipuri:
– parentificarea instrumentală intervine atunci când copilul are grijă de un părinte bolnav fizic, plătește facturi sau muncește efectuând activități nespecifice vârstei sale etc.
– parentificarea emoțională este și mai frecventă decât cea instrumentală și poate cunoaște diverse forme și niveluri de intensitate. Parentificarea emoțională are loc în situațiile în care copilul este nevoit să își asculte părintele atunci când acesta îi vorbește despre propriile probleme, atunci când copilul își sfătuiește părintele sau este confidentul acestuia, atunci când copilul ajunge mediator între părinți (încercând să îi împace sau fiind nevoit să transmită mesaje de la unul la altul), atunci când trebuie să păstreze secrete ale unui părinte etc.
De regulă, atunci când sunt mai mulți frați, copilul mai mare este cel parentificat, acesta fiind deseori pus în situația de a avea grijă de frații mai mici (ocupându-se uneori și de nevoile emoționale ale acestora), de a îngriji un frate bolnav, sau de a „da o mână de ajutor” în gospodărie.
Când vorbim despre parentificare este firesc să ne întrebăm care sunt părinții care recurg la aceste tehnici. În general, parentificarea apare atunci când avem părinți infantili, imaturi din punct de vedere intelectual sau emoțional, părinți care au dizabilități sau boli (fizice sau psihice), părinți care nu beneficiază de nici un suport emoțional din partea altor adulți, părinți care au fost ei înșiși parentificați atunci când erau copii etc.
Multe cazuri de parentificare au loc în familiile monoparentale. După divorț (sau după decesul unui părinte), deseori copilul aude că „acum tu ești bărbatul/femeia casei”. Vorbele acestea sunt spuse de părintele care a rămas cu copilul sau de diverse rude sau prieteni. Evident, un „bărbat” sau o „femeie” de 12 ani nu are cum să preia rolurile care i se atribuie decât sacrificându-și propria copilărie (și în definitiv propria viață). Din păcate mulți copii nu au de ales iar părinții lor sunt mândri de faptul că au un copil „responsabil” și „maturizat”.
În cazul divorțurilor, deseori unul din părinți nu este împăcat cu despărțirea și își folosește propriul copil pentru a-l aduce înapoi acasă pe celălalt părinte. Știm că divorțul este extrem de dificil pentru mulți părinți, dar știm că este și mai dificil pentru copii. Încărcând copilul cu această sarcină suplimentară, părintele respectiv nu face altceva decât să agraveze și mai mult situația propriului copil. Relațiile dintre adulți sunt responsabilitatea adulților iar încărcarea copiilor cu această responsabilitate suplimentară este un act inconștient și extrem de nociv. În alte situații, după unele divorțuri conflictuale copilul este forțat să joace un rol de mediator, de „spion” sau devine o minge de ping-pong care transmite mesaje (deseori conflictuale) de la un părinte la altul. Toate aceste situații conduc spre parentificare pentru că implică sarcini și acțiuni nespecifice copiilor și copilăriei.
După divorț se întâmplă frecvent ca unul din părinți să intre în noi relații amoroase. Părintele care își parentifică copilul simte nevoia să se consulte cu propriul copil, să îi vorbească mult acestuia despre noul său partener, să îi ceară părerea etc. Evident, relațiile amoroase nu sunt responsabilitatea și treaba copilului (asta nu înseamnă însă că nevoile copilului trebuie neglijate sau ignorate).
Alte elemente care parentifică după divorț: atunci când unul din părinți simte că „nu poate trăi fără copil” avem semne clare că nevoile emoționale ale părintelui respectiv nu sunt satisfăcute și acesta caută să-și umple golul sacrificându-și (inconștient) propriul copil. Un copil care vede suferința părintelui său atunci când merge în vizită la celălalt părinte este nu numai un copil care va fi alienat, dar este și un copil pe cale de a fi parentificat. În cazul parentificării după divorț avem de-a face cu un spectru foarte larg de părinți, plecând de la părintele imatur și incapabil să se descurce singur și ajungând până la părintele modern și „cool”, părintele care crede că tot ce este nou este bun și tot ce este vechi trebuie aruncat.
Alte cazuri de parentificare intervin atunci când avem de-a face cu părinți care s-au confruntat ei înșiși cu parentificarea atunci când au fost copii, învățând practic această metodă în familia de origine.
Dacă vrei să verifici această posibilitate, ai mai jos câteva semne care îți arată dacă și tu ai fost parentificat în copilărie:
– nu prea-ți amintești cum este să fii copil
– ești (puțin) prea preocupat de control
– în copilărie ai fost pus în situația de a media conflictele dintre părinții tăi
– erai des lăudat pentru faptul că erai atât de bun și atât de responsabil (poate chiar prea responsabil pentru vârsta ta)
– te trezești deseori în situația de a avea grijă de alții
– îți place să ai grijă de alte persoane chiar dacă asta înseamnă să îți neglijezi alte nevoi personale
– simți că eforturile tale nu sunt apreciate cum ar trebui să fie etc.
În fine, un alt grup de părinți care parentifică este grupul părinților care doresc să fie „cei mai buni prieteni” ai propriilor copii. De regulă acești părinți fac o gravă confuzie între părintele prietenos și părintele prieten. Trist este că mulți părinți din această categorie chiar ajung să fie ceea ce declară că sunt – mai mult prieteni decât părinți. Evident, situația în care copilul este crescut de prieteni nu este situația cea mai favorabilă pentru o dezvoltare sănătoasă a sa. Printre greșelile comune în rândul acestor „prieteni” sunt: discuțiile nepotrivite, joaca neadecvată, încurajările prostești etc. Deseori, în astfel de cazuri, copilul vine acasă și povestește diverse situații de la școală criticându-și profesorii, regulile, sistemul etc. Părintele „prieten” este încântat de „perspicacitatea” și „maturitatea” propriului copil și îl încurajează spunându-i frecvent că regulile respective sunt proaste, că profesorii greșesc etc. În plus, vin cu exemple personale din propria viață implicându-și copilul în luarea unor decizii pentru care el nu este pregătit. Probabil că o perioadă, părintele respectiv este privit ca un părinte cool și este admirat atât de propriul copil cât și de prietenii acestuia, în scurt timp însă autoritatea părintelui dispare și copilul se va descotorosi de „sfaturile necerute” pe care părintele își dă seama prea târziu că trebuie să le ofere. Autoritatea a dispărut de mult, acum dispare și prietenia și respectul și admirația.
Efectele parentificării sunt multiple. Contrar aparențelor, un copil maturizat prea repede nu va avea succes în viață și nu va trăi frumos. Din contră, maturizarea prematură este însoțită de o mulțime de efecte negative. În primul rând, evident, vorbim despre pierderea copilăriei. Cea mai frumoasă perioadă din viața unui om este înlocuită în aceste cazuri de griji, preocupări și sarcini nepotrivite. Grijile nejustificate îl vor urmări pe copil toată viața pentru că pe termen lung copiii parentificați ajung să fie temători și nesiguri, au o stimă de sine scăzută, se autoînvinovățesc, sunt mai timizi și mai înclinați spre stări depresive. Un copil forțat/încurajat să se ocupe de nevoile altora (părinte sau frate) este învățat în mod indirect să-și neglijeze propriile nevoi și toată viața sa va căuta persoane care au nevoie de ajutor sacrificându-și propria viață și propriile nevoi pentru a face pe plac altor persoane. Copiii parentificați pot avea uneori gânduri de sinucidere, alteori putem remarca o anume izolare socială. În anumite situații sunt prezente și simptome fizice (specifice uneori și depresiei) – dureri de cap, burtă etc. Pe termen lung, copiii parentificați dezvoltă o lipsă de încredere în alte persoane și se angajează în relații disfuncționale, violente etc. Consecință a acestor stări și comportamente este și riscul sporit de dependență de diverse substanțe (alcool, droguri), mâncatul compulsiv, anxietatea, depresia etc
În concluzie, indiferent care este situația și care sunt motivațiile părinților care recurg la parentificare, pentru binele copilului rolurile trebuie să fie foarte clare: părintele este și trebuie să rămână părinte iar copilul, cel puțin atâta timp cât este minor, trebuie să rămână copil și să fie ajutat să își dezvolte treptat, pe măsura vârstei sale, abilitățile necesare pentru a trăi și a se dezvolta ca un adult sănătos!