Pentru un părinte, cea mai mare provocare nu este să își educe copiii ci
să se educe pe el însuși în așa fel încât să fie un bun părinte!

Ce simte și cum reacționează copilul atunci când părinții săi divorțează (2)

Copilul nevoit să facă față despărțirii părinților suferă o adevărată criză marcată de stres, îngrijorare, tristețe, îndoieli, dezinteres școlar și poate ajunge până la violențe și depresie. Redau mai jos principalele sentimente și trăiri pe care le pot avea acești copii:

  • Teama de abandon.

Pentru a înțelege mai bine această teamă de abandon, gândiți-vă că mergeți într-o croazieră cu prietenii și, la un moment dat, în urma unor certuri sau pur și simplu din senin, sunteți abandonat pe o insulă. Habar n-aveți ce este acolo, cum veți supraviețui și ce veți face. Sunteți total lipsit de control și este firesc să aveți temeri legate de modul în care va decurge viața voastră de acum înainte.

Aceeași teamă o resimt și copiii dar ceva mai intens. În mod firesc, destrămarea familiei este un eveniment pe care copiii nu îl controlează. Ceea ce părea veșnic se dovedește a fi trecător. În acest context este normală teama copilului care se așteaptă să fie abandonat.

Pentru copil, familia este principalul sistem suportiv, este locul  unde se dezvoltă încrederea, se învață iubirea și responsabilitățile. Toate aceste repere extrem de importante sunt amenințate când părinții divorțează: cum poți avea încredere în părinții tăi când ei nu mai au încredere unul în celălalt? Cum poți fi sigur că ei te mai iubesc sau te vor mai iubi când vezi că ei nu se mai iubesc, deși, înainte se iubeau? Cum să mai înveți corect reguli și responsabilități când vezi că regulile care păreau intangibile sunt schimbate?

Confruntat cu această situație, de cele mai multe ori nedorită, copilul are o nevoie crescută de comuniune și asigurare. În special adolescenții forțează nota în astfel de situații tocmai datorită nevoii intense de relații rezistente la orice pericol.

Sentimentul de nesiguranță care se naște în sufletul copilului ai cărui părinți divorțează trebuie să primească un răspuns adecvat, altfel, el răbufnește sau mocnește generând probleme de lungă durată.

  • Negarea și refularea

Mulți copii confruntați cu divorțul părinților sunt prinși în capcana negării. Încercând să își minimizeze suferința, copiii se prefac că ignoră divorțul și bravează afișând o atitudine indiferentă.

De cele mai multe ori, în astfel de situații, copilul nutrește (pe ascuns sau chiar deschis) speranța unei posibile împăcări a părinților.

În unele situații, copiii nu se pot deschide în fața părinților sau a rudelor, mascând și ascunzându-și suferința, dar se pot descărca atunci când sunt puși în contexte potrivite, uneori în prezența unui specialist.

Negarea și refularea sunt încurajate uneori chiar de părinți care se bucură observând lipsa unor reacții negative ale copiilor. Ascunzându-și emoțiile și încercând să lase impresia că totul este ok, copilul caută uneori să-și protejeze părintele de suferințe suplimentare. Repercursiunile asupra propriei persoane nu sunt însă eliminate ci doar amânate și pot răbufni oricând în copilărie sau la maturitate îmbrăcând diverse forme.

  • Sentimentul de neputință

Vi s-a întâmplat vreodată să vă doriți ceva cu intensitate, dar să nu puteți obține acel lucru orice ați face? Poate, dacă ați fost copil și părinții voștri au divorțat, vă aduceți aminte de acest sentiment.

Dacă nu ai trecut prin această situație imaginează-ți senzația pe care o trăiești când ești total lipsit de control și vezi că lucrurile merg prost. Imaginează-te într-o mașină și șoferul face infarct iar tu nu poți prelua controlul volanului. E posibil ca mașina să se oprească fără accident și tu să cobori în siguranță, dar e posibil să se întâmple și ceva groaznic. Cam așa se simte și un copil care încearcă să acționeze în favoarea împăcării propriilor părinți.

Constatarea că este neputincios și nu poate împiedica un deznodământ pe care nu și-l dorește este dureroasă și poate determina un lanț de reacții succesive aruncând copilul într-un veritabil cerc vicios.

  • Sentimentul de vinovăție

Se pare că sentimentul neputinței este mai intens decât cel al vinovăției și, uneori, încercând să scape de neputință, la nivelul subconștientului, copilul capătă un sentiment de vinovăție atribuindu-și o vină legată de despărțirea părinților.

Odată cu formarea acestui mecanism, copilul va încerca să repare “greșeala” și va căuta identificarea unor strategii sau comportamente care să-i readucă pe părinți împreună. Pentru a se vindeca de această vinovăție copilul poate deveni brusc foarte cuminte sau foarte agresiv, poate să fie foarte trist sau să plângă foarte mult, poate să vă roage să vă împăcați sau chiar să nu mai comunice cu unul dintre voi (în cazuri extreme chiar cu amândoi). Indiferent care sunt reacțiile lui, atunci când își propune să vă împace ajunge rapid la decepție și constată că puterile lui sunt limitate determinând o nouă regresie către zona neputinței.

  • Tristețea

Divorțul părinților afectează întregul univers al copilului. Acesta își vede părinții mai rar, mai absenți sau mai triști. Este firesc să îl afecteze această situație și să devină la randul lui trist.

În mod contraintuitiv, exprimarea tristeții este benefică pentru copil. Aproape inevitabil, aceste sentimente îl copleșesc pe copilul ai cărui părinți se despart, diferența este dată doar de modul în care ea este exteriorizată sau interiorizată. Evident, exteriorizarea este varianta preferabilă iar părinții care sesizează tristețea copiilor nu trebuie să le impută acest lucru. Copiii trebuie ajutați să depășească această perioadă cu calm și tact. Greșelile frecvente comise de părinți sunt afirmațiile de genul: hai că nu e așa grav, lasă că nici înainte nu era bine sau încercările de distragere a atenției prin implicarea forțată în alte activități.

  • Conflictul de loialitate

De cele mai multe ori este inevitabil, chiar dacă nu este vizibil. Copilul ai cărui părinți divorțează se simte sfâșiat de dragostea pe care o  poarta părinților săi. De cele mai multe ori, copilul aflat în această situație, tinde să-si protejeze părintele care pare mai vulnerabil. Un alt fenomen comun este reprezentat de mascarea sentimentelor – pentru a nu-l supăra pe niciunul din părinți, copilul încearcand să-și ascundă dragostea față de celălalt părinte.