Varianta ideală a unui divorț este aceea în care ambii parteneri cad de comun acord că divorțul este soluția cea mai bună în situația lor.
Sunt rare aceste situații, dar ele există. Mai departe, de comun acord, părinții comunică și copiilor varianta pe care ei o consideră cel mai puțin dăunătoare pentru aceștia.
Majoritatea cazurilor de divorț sunt însă mult mai complicate. Există situații în care cuplurile petrec ani întregi certându-se înainte de a divorța, sunt cazuri în care în mod subit unul din parteneri dispare fără urmă, în alte situații existența unei relații extraconjugale este cea care determină divorțul și așa mai departe.
În cazul în care copilul nu este foarte mic, acesta va sesiza schimbările care intervin în componența și funcționarea familiei și în mod firesc va pune întrebări. Este normal să facă asta pentru că universul cunoscut de el se destramă iar această situație îl neliniștește și îl înfricoșează. Exceptând cazurile în care mediul familial era puternic afectat de violențe fizice sau verbale, în celelalte situații copilul resimte dureros despărțirea părinților. Durerea aceasta diferă ca intensitate de la caz la caz, dar este prezentă în toate cazurile, chiar și atunci când părinții procedează „ca la carte”. În cazurile în care părinții nu ajung la un numitor comun, lucrurile se complică și mai mult pentru copil.
Paradoxal, una din cele mai nocive variante poate apărea în situația în care avem doi părinți care își iubesc amândoi copilul și până la divorț au avut o relație bună cu acesta. De multe ori, în astfel de situații, dacă părinții nu se înțeleg asupra custodiei, domiciliului, programului de vizită, pensiei alimentare, educației etc., între ei începe un război în care prima victimă este chiar copilul. Este paradoxal când te gândești că doi adulți care doresc binele unui minor se pot lupta între ei făcându-i acestuia rău, dar de multe ori așa se întâmplă. În aceste situații, fiecare părinte are propriul adevăr și propria versiune despre bine și rău, versiune pe care o comunică și copilului încercând să îi câștige acestuia bunăvoința. În astfel de dispute, deseori, copilul trebuie să facă față unor mărturisiri legate de numeroasele defecte, reale sau presupuse, pe care celălalt părinte le are. În unele situații copiii află din gura părinților și cine este „vinovat” pentru situația la care s-a ajuns. Orbiți de orgolii, pe principiul „scopul scuză mijloacele”, unii părinți recurg chiar la minciuni sfruntate încercând să-și îndoctrineze copilul și eventual să îl înstrăineze de celălalt părinte.
Puneți-vă puțin în pielea unui copil care își iubește ambii părinți (așa cum e normal să fie și cum de fapt și este în 99% din cazuri). Copilul acesta știe că este adus pe lume, iubit și îngrijit de două persoane care, teoretic cel puțin, se și iubesc. Ei bine, treptat sau brusc, află că acele două persoane nu se mai iubesc. Mai mult, află că unul din cei doi părinți sau chiar amândoi sunt răi și plini de defecte. Iar el știe că este sânge din sângele lor, știe – sau va afla dacă încă este prea mic – că moștenește adn-ul celor doi părinți etc. E greu de imaginat o situație mai nocivă pentru un copil decât aceea de a fi pus în mijlocul unui război purtat de proprii părinți.
Aproape la fel de nocivă ca situația precedentă este și situația în care doar unul din părinți procedează așa, denigrându-l pe celălalt. Acuzând comportamentele celuilalt părinte, blamându-l pe acesta, batjocorindu-l sau minimizându-i contribuția, părintele acuzator își afectează (de cele mai multe ori inconștient) propriul copil. Rezultatul unor astfel de demersuri duce, de cele mai multe ori, la alterarea legăturii dintre copil și unul din părinți. În toate familiile și în cele intacte și în cele monoparentale, copilul preia de la părinți, voluntar sau involuntar, atitudini, comportamente, mentalități, expresii etc. Evident, în cazul în care copilul intră în contact cu un părinte care își arată în mod constant (voluntar sau involuntar) ura, disprețul sau dezgustul față de celălalt părinte, este foarte posibil ca și el să preia aceste atitudini, comportamente sau credințe. Se poate ajunge chiar la o simbioză în care atât parintele acuzator cât și copilul să cânte exact același refren vis-a-vis de părintele acuzat, întărindu-și unul altuia convingerea că imaginea pe care ei o au este corectă.
În unele cazuri, situația este agravată și de intervenția unor rude binevoitoare, bunici, frați, unchi etc. Aceștia pot pune paie pe foc spunând copiilor diverse adevăruri sau convingându-l pe părinte să-i spună copilului „adevărul” despre despărțire si despre celălalt părinte.
În cazul în care cei doi părinți nu pot ajunge la un numitor comun, presupunând că doresc cu adevărat binele copilului, varianta cea mai bună este să ceară sprijinul unui psiholog specializat în astfel de situații. Împreună cu acesta pot afla ce simte copilul lor, ce poate înțelege, ce e bine și ce e rău ca acesta să știe. Presupunând că despărțirea și momentele critice au trecut deja, dar după liniștirea apelor îți dai seama că au fost și momente în care nu ai acționat foarte bine, poți încerca să remediezi situația evitând pe viitor orice referire negativă la adresa fostului partener. În cazul în care relația dintre copil și unul din părinții săi este în impas, singura persoană care poate contribui decisiv la reluarea acestei legături este celălalt părinte, cel care are contact și o legătură mai stransă cu copilul. Evident, este important ca părintele aflat în dificultate să își dorească același lucru și să existe o comunicare în acest sens între cele două părți.
O ultimă observație, este legată de cazurile pierdute, acele situații în care unul din părinți este afectat de dependențe grave, are un comportament violent sau are alte probleme comportamentale la fel de nocive (sunt relativ rare aceste situații, dar ele există). Evident, interesul și siguranța copilului (fizică și psihică) trebuie să primeze în toate cazurile de acest gen.