„Știu că sunt printre noi părinți care au ales să-și crească copilul/copiii singuri, știu că sunt și situații în care unii dintre noi am fost nevoiți într-un fel sau altul să facem asta. Eu am ales acest drum pentru că eram nefericită, pentru că nu am reușit, oricât am încercat, să fiu pe aceeași lungime de undă cu tatăl copilului meu, pentru că aveam senzația că-l car în spate ca pe o povară, nu mă simțeam protejată, încurajată, ajutată, ba din contră ne certam tot timpul, din orice. Ne-am dat multe șanse, n-a mers, apoi a venit copilul, am încercat iar, a fost un dezastru, era mai rău ca înainte. Nu împlinise fetița noastră 3 luni când, eu am clacat, am renunțat la 8 ani de relație, la căsătorie, la tot. Am simțit că e prea mult să am grijă și de un bebeluș și de un bărbat care nu mă ajuta, nu mă înțelegea, nu se implica nici cu copilul nostru pe care ni l-am dorit amândoi. De atunci se fac în curând 10 ani! 10 ani în care nu am avut nici liniștea mult dorită, nici sprijin din partea familiei … nici fericirea mult visată, dar cel mai rău este faptul că mă urmărește un sentiment de vinovăție care, uneori, mă sufocă, mă termină, nu pot să mă iert, mă învinovățesc pentru că n-am fost în stare să-mi fac o familie pe care s-o păstrez, mă învinovățesc că suferă copilul. Azi am mai primit o lovitură în acest sens. O scrisoare făcută la after și intitulată de fetița mea: ”Cea mai frumoasă zi din viața mea”. Care credeți că a fost? O zi în care eu și tatăl ei am decis să petrecem câteva zile la mare toți 3. Eram deja de 4 ani divorțați. Pentru mine a fost rău, ne-am certat la fel. Însă ea, a rămas cu ideea că părinții ei s-au simțit minunat împreună 😞. Pentru ea faptul că o singură dată în viața ei am luat împreună cina, a fost cel mai frumos lucru din viață. Nu știam asta, nu-mi povestește despre ce simte, îi e teamă că mă ranește”
Postarea este preluată, cu acordul autoarei, din grupul https://www.facebook.com/groups/familiimonoparentale/.
Mai jos avem și poza cu compunerea fetiței!
Indiferent ce credem noi despre celălalt părinte, copilul are sentimente puternice față de acesta. Uneori, copiii își ascund aceste sentimente ca să nu-l rănaescă pe părintele rezident. Alteori, părintele rezident, bunicii sau alți apropiați interzic (explicit sau implicit) exprimarea acestor sentimente. În fine, în unele cazuri copiii nu știu cum să își exprime sentimentele având diverse blocaje. Pentru binele copilului și pentru dezvoltarea sa armonioasă este importantă crearea și consolidarea unei relații sănătoase cu ambii părinți. Este mult mai bine ca suferința copilului să devină vizibilă, ca acesta să-și exprime din când în când regretele, decât să ascundă în sufletul său trăiri atât de intense. Ascunderea acestor sentimente poate determina afecțiuni psihice sau fizice grave, afecțiuni care răbufnesc în cele mai neașteptate momente.