Vorbeam aici: http://adrianpascuta.ro/momente-delicate-dupa-divort-1-cum-procedam-cand-copilul-merge-la-celalalt-parinte/ despre importanța abordării corecte a momentului în care copilul părăsește domiciliul nostru și merge la celălalt părinte. Un moment la fel de important este cel în care preluăm copilul după vizita efectuată.
Atitudinea ideală este aceea în care părintele care urmează să preia copilul îl așteaptă vesel pe acesta și îi pune întrebări deschise despre modul în care a decurs vizita. Atunci când copilul începe să povestească, părintele trebuie să se arate entuziasmat și fericit amplificând astfel plăcerea copilului. Ideal este ca în acele momente ambii părinți să participe la acest scurt dialog, încurajând copilul să se exprime liber și să-și trăiască pe deplin bucuria! Dacă se întâmplă așa și copilul petrece câteva minute împreună cu ambii părinți, povestind cele mai amuzante momente ale vizitei, copilului îi crește încrederea în sine dar și în proprii părinți.
Indiferent cât de conflictuală este relația dintre cei doi părinți, în situația descrisă mai sus este evident că prioritatea numărul unu o reprezintă copilul și fiecare părinte are decența și maturitatea de a nu strica bucuria acestuia abordând subiecte deranjante. În timp, dacă astfel de situații se repetă și predarea-preluarea copilului se desfășoară frumos și fără incidente, încrederea și parteneriatul dintre părinți se va consolida asigurându-i copilului o relație bună cu fiecare părinte în parte. Mai mult chiar, fiecare părinte în parte poate depăși traumele despărțirii și poate deveni recunoscător față de celălalt părinte: părintele rezident va aprecia faptul că părintele nerezident păstrează o legătură strânsă cu propriul copil iar acesta din urmă va aprecia eforturile făcute zi de zi de părintele cu care domiciliază copilul.
Demersul pare atât de firesc încât persoanele care nu au divorțat nici nu își pot închipui că se poate întâmpla și altfel. În realitate, momentul acesta este de multe ori marcat de diverse discuții și neînțelegeri. Este suficient ca unul din părinți să deschidă un subiect sensibil și interesul și fericirea copilului sunt rapid uitate. Problemele fostului cuplu devin prioritare și acuzele se pot ține lanț distrugând total plăcerea copilului de a-și vedea ambii părinți colaborând pentru binele său.
Cele mai frecvente metode de sabotare a relației dintre copil și celălalt părinte sunt acuzele aduse în public, afirmațiile că minorul nu este bine îngrijit, mimica dezaprobatoare, întrebările tendențioase, isterizările legate de absența vreunui obiect vestimentar sau de nerespectarea unui program (alimentar, medical, de somn, educațional, sportiv etc.). Orice mic pretext poate căpăta dimensiuni apocaliptice și poate fi folosit ca pretext de oricare din cei doi părinți pentru a-l jigni sau ataca pe celălalt părinte. Deși fațada este „binele copilului”, în realitate părintele acuzator numai binele copilului nu-l urmărește. Sigur, părintele pus pe harță găsește diverse argumente: ne întâlnim rar și nu avem alte ocazii pentru a discuta problemele importante, celălalt părinte evită mereu să discute despre asta, copilul trebuie să știe și el ce se petrece cu adevărat, este obligatoriu să rezolvăm situația asta etc. Uneori, unul sau ambii părinți lansează clișee denigratoare acuzându-l pe celălalt cu remarci de genul: mereu te scuzi, întotdeauna faci la fel, tu niciodată nu respecți nimic, nu te mai maturizezi, nu respecți nici o înțelegere, nu pot pune bază pe tine, tot timpul ai fost așa, niciodată nu ești tu de vină, ți-am spus de o mie de ori etc. Alteori, poziția corpului, privirea, gesturile și mimica feței transmit suficient de clar mesajele dezaprobatoare menite să-l umilească, îndepărteze sau enerveze pe celălalt părinte. Nici unul din toate elementele de mai sus nu are ce căuta în astfel de momente, din contră, armonia și bucuria ar trebui să domine chipurile și sufletele părinților și ale copiilor. Foarte des, copiii care asistă la discuții contradictorii ale părinților în aceste momente, vor face tot ce pot pentru a evita repetarea lor. Astfel, treptat vor declara că nu vor să meargă la celălalt părinte, vor inventa tot felul de motive care să justifice reacția lor și, în timp, pot ajunge să rupă deifinitiv legătura cu părintele nerezident. Acesta nu este însă singurul efect negativ. Faptul că rup legătura cu unul din părinți va șubrezi și mai mult încrederea pe care copilul o are în propriile sale forțe dar și în oameni în general. De regulă, copiii care trec prin așa ceva, ajung la adolescență sau în tinerețe în anturaje nocive și vor face greșeli majore pe care nu vor avea curajul să le mărturisească nici părintelui rezident (unicul sprijin rămas), nici părintelui nerezident (îndepărtat și probabil absent). Uneori, părinții aflați în această situație își plâng singuri de milă dar nu realizează niciodată micile mecanisme care au condus aici.
