În urmă cu mai bine de 50 de ani, psihologul Abraham Maslow a realizat o ierarhie a nevoilor umane, grupându-le în celebra piramidă a nevoilor. Conform acestui renumit psiholog, prima categorie de nevoi umane este cea a nevoilor fiziologice, următoarea este cea de siguranță, urmează iubirea și apartenența, nevoile de stimă iar ultima categorie cuprine nevoile care contribuie la stima de sine.
Ca părinte, trebuie să accepți că rolul tău este și acela de a satisface aceste nevoi firești ale propriului tău copil.
Nevoile fiziologice cuprind nevoia de hrană, apă, adăpost, haine etc. La nivel mondial 600 de milioane de copii trăiesc în sărăcie extremă, în SUA un sfert din copii trăiesc în condiții de sărăcie accentuată iar în România o treime din populație se confruntă cu dificultăți majore legate de sărăcie.
Familiile monoparentale, în special cele în care sunt mai mulți copii și un singur părinte dispus să contribuie la creșterea lor, sunt afectate în proporție mai mare decât celelalte familii de flagelul sărăciei. Uneori, pentru a face față cheltuielilor zilnice și pentru a scăpa de sărăcie, părintele singur este nevoit să lucreze în două locuri, rezolvând problemele de pe acest palier dar agravând problemele existente la nivelurile superioare ale piramidei.
De multe ori, câștigarea unor sume suplimentare de bani este imposibilă sau greu realizabilă, singura soluție a părinților cu probleme la cest nivel fiind reducerea sau eliminarea cheltuielilor nocive sau inutile (țigări, alcool, cafea etc.). Din păcate însă, pentru mulți părinți și asta este o provocare foarte mare, puțini fiind cei capabili să renunțe la un viciu personal sau la o dependență, pentru a aloca resurse suplimentare copiilor.
Nevoile de siguranță
Referindu-ne la nevoile de siguranță putem puncta o mulțime de aspecte, dar ne vom referi doar la două: siguranța că nevoile fiziologice mai sus descrise vor fi mereu satisfăcute și siguranța fizică.
Evident, cât timp copilul este mic, nevoile fiziologice trebuie satisfăcute de părinte. Ce facem însă atunci când copilul crește și ajunge adult? Tot mama îi va procura alimentele necesare supraviețuirii? Tot părinții se vor ocupa de satisfacerea acestor nevoi? Din păcate sunt destule situații în care părinții, din exces de zel și urmare a unor greșeli pedagogice majore, consideră că este datoria lor să ofere copiilor tot ce aceștia au nevoie, indiferent de vârsta pe care o au. Varianta corectă este aceea în care părinții își învață și ajută treptat copilul să deprindă comportamentele și abilitățile necesare pentru a funcționa independent, ca un adult responsabil, atunci când va fi cazul.
Al doile palier al nevoii de siguranță include siguranța fizică. Ce părinte stă și se uită senin când copilul său ia bătaie de la un străin? Evident, există și astfel de cazuri dar sunt situații care intră în sfera patologicului. În mod normal părinții își protejează copiii și nu acceptă ideea că altcineva le poate provoca durere fizică. Totuși, în ciuda aceste situații, numeroși părinți își „disciplinează” copiii folosind bătaia. Chiar dacă rezultatul pe moment este conformarea și, teoretic, disciplinarea s-a produs, rezultatele pe termen lung sunt catastrofale, urmările pentru copii putând fi dure și de lungă durată. În ultima perioadă tot mai mulți părinți conștientizează nocivitatea violenței asupra copiilor, dar încă sunt destule mame sau tați care recurg la violență fizică, psihică sau verbală afectând una din nevoile de bază ale copilului. Ca o penultimă observație legată de aceste nevoi, amenințarea cu abandonul lovește exact în nevoia de siguranță. Un copil amenințat că va fi dus în pădure, dat la țigani sau aruncat la gunoi este un copil care toată viața va fi marcat de nesiguranță.
Evident, în cazul copiilor care au trecut prin divorțul părinților, nevoia de siguranță capătăt noi valențe: spre deosebire de ceilalți copii, aceștia au văzut și au simțit teama abandonului pe propria piele. Unii exteriorizează această teamă devenind anxioși, temători, agresivi, violenți, recalcitranți, bolnăvicioși etc., alții maschează bine toată durerea dar dezvoltă traume care răbufnesc mai târziu.
O ultimă observație importantă: un rol esențial în asigurarea siguranței îl reprezintă stabilirea unor limite ferme. Faptul că nu-ți lași copilul să bage degetele în priză, să se joace cu cuțitul sau să stea ore întregi la calculator sau tv, reprezintă o dovadă foarte clară că îți pasă de sănătatea fizică, emoțională și intelectuală a copilului tău!
Nevoile de iubire și apartenență
Cine nu-și dorește să fie iubit? Cine nu-și dorește să facă parte dintr-un grup în care să se simtă acceptat și apreciat, așa cum este el? Iubirea și apartenența sunt nevoi umane firești.
Ca părinte, este datoria și obligația ta să-i arăți copilului că îl iubești, să te asiguri că se simte iubit, acceptat și apreciat.
Primele persoane cu care intră un copil în contact sunt părinții săi – aceștia sunt primele ființe care îi arată și îl învață ce este iubirea. Divorțul părinților aici lovește cel mai tare – majoritatea copiilor crescuți de un singur părinte nu se simt suficient de iubiți, mai ales în cazul în care au crescut o perioadă într-o familie în care atât mama cât și tata îi arătau că îl iubesc. Dacă după divorț unul din părinți dispare sau își reduce mult prezența, nevoia de iubire este mult mai puțin satisfăcută. Dacă din contră, ambii părinți fac tot ce pot pentru a petrece mult timp cu copilul și pentru a-i arăta în continuare dragostea pe care i-o poartă, trauma este mai ușor depășită. Ideal ar fi ca și familia extinsă, bunicii, unchii, mătușile și verișorii să păstreze aceleași relații pe care le aveau înainte de divorț. Apariția unui partener nou al oricărui părinte poate reprezenta un plus sau un minus, în funcție de felul în care aceștia se relaționează și se comportă. Un copil se poate bucura că mama are un partener nou, ceea ce reprezintă pentru el un nou partener de joacă, atenție și iubire, partener care vine să completeze iubirea oferită de tatăl natural – nu să o înlocuiască; sau poate reprezenta un rival care fură din timpul și dragostea și așa insuficiente, pe care copilul le primea de la respectivul părinte.
Nevoia de stimă
Începând cu acest palier lucrurile devin tot mai complicate. Stima de sine a copilului nu poate fi modelată doar de părinți, oricât de mult și-ar dori aceștia. Pe lângă influența importantă exercitată de familie, prietenii, colegii, școala, mediul social și alte elemente generează influențe mai mult sau mai puțin importante.
În familie, părinții trebuie să se asigure că răsplătesc în mod adecvat eforturile copiilor, evitând laudele exagerate sau criticile nefondate.Un copil lăudat în casă pentru fiecare mărunțil va deveni rapid un copil neadaptat la lumea de afară. La fel, un copil criticat pentru fiecare mărunțiș, va deveni un copil temător, cu stimă de sine scăzută, lipsit de inițiativă și de curaj. Este rolul fiecărui părinte să stabilească proporția potrivită de încurajări și observații constructive, și, de asemenea, să monitorizeze și să influențeze anturajul în care se dezvoltă copilul.
Un aspect esențial este legat de alegeri. Copiii învățați de mici să facă alegeri au aflat deja că o alegere greșită poate avea consecințe neplăcute. Spre deosebire de ei, copiii foarte ascultători, au mers doar pe mâna părinților și nu pot face evaluări independente. În perioada adolescenței, mulți copii ascultători „rup lanțul” și devin brusc obarznici, răi, de nerecunoscut. Se întâmplă frecvent lucrul acesta pentru că în adolescență părinții nu mai sunt modele de referință, locul lor este luat de prietenii de aceeași vârstă. Lipsiți de experiența alegerilor, acești copii fac ce au făcut și până atunci: se conformează, doar că nu se mai conformează față de cerințele adulților ci se conformează față de normele grupului – dacă prietenii beau alcool – și ei consumă alcool; dacă prietenii se droghează – și ei încep să se drogheze etc.
Construirea stimei de sine este un proces extrem de complicat iar părinții, oricât de bine intenționați sunt, pot greși adeseori. Divorțurile, afectează fără îndoială stima de sine a copilului, indiferent de vârsta la care separarea are loc. În special atunci când decizia divorțului nu este corect comunicată copilului, atunci când sentimentele de autoînvinovățire nu sunt la timp descoperite și tratate, copiii dezvoltă o stimă de sine scăzută și ajung la convingerea că nu sunt buni și nu merită nimic bun (din moment ce nici măcar părinții lor nu le arată că ar fi altfel).
Împlinirea de sine
Extrem de puțini oameni ajung să-și satisfacă nevoile de pe acest palier. Faptul că nevolie de la palierele inferioare sunt bine satisfăcute, nu este o garanție că omul este și împlinit. De fapt, etalarea unor mașini luxoase de exemplu, nu are legătură cu împlinirea de sine, este doar o măruntă încercare de captare a atenției, o măruntă încercare de câștigare a respectului sau a iubirii.
Împlinirea de sine este caracteristica oamenilor care simt că fac exact ceea ce trebuie. Te simți împlinit în momentul în care abia aștepți să înceapă o nouă zi pentru a te bucura de ea, pentru a-ți continua și dezvolta pasiunea. Da pasiunea ta, este numită de alte persoane muncă – unii o fac mai bine, alții mai prost, prea puțini însă o fac cu pasiune. Un om cu nevoile fiziologice satisfăcute, cu nevoie de siguranță satisfăcută, iubit și convins de faptul că aparține grupului în care dorește să fie, cu un nivel ridicat al stimei și pasionat de activitățile sale zilnice, este un om nu doar realizat, ci și fericit!
Are părintele vreun rol în realizarea împlinirii de sine? Evident că da, prin oferirea tuturor condițiilor de care am vorbit până acum, și, în plus, prin oferirea șanselor de dezvoltare a talentelor și pasiunilor native. Mulți părinți își îndrumă copiii către cariere și profesii care le sunt lor familiale. Uneori asta coincide cu dorința și pasiunea copiilor, alteori nu! Copiii trebuie ajutați să-și găsească și să își dezvolte propria chemare interioară!