În fiecare an, la prima întâlnire pe care o am cu studenții mei din anul întâi îi rog să scrie pe o foaie care este cuvântul (sau expresia) pe care o aud cel mai des de la părinții lor. Invariabil, pe primul loc (la mare distanță de locul doi) este expresia „ai grijă”.
Ce semnal transmite această expresie unui copil sau unui tânăr neexperimentat? În primul rând îi transmite ideea că părințele său este îngrijorat. În al doilea rând, îngrijorarea părintelui îi arată copilului că lumea este un loc periculos și pentru a supraviețui trebuie să fii mereu precaut. Evident, când ești preocupat de supraviețuire este dificil să urmărești prosperitatea și să savurezi plăcerile cotidiene ale vieții.
Desigur, se poate spune că studenții mei și părinții lor nu pot fi reprezentativi pentru toată populația României. Corect, sunt însă și alte informații disponibile în spațiul public care sugerează că această atitudine este larg răspândită în România (rata mică a antreprenoriatului, lipsa de curaj a multor tineri atunci când își stabilesc obiective personale etc.)
Pentru a valida suplimentar această ipoteză, am întrebat părinții rugându-i să spună cum se văd ei: sunt mai degrabă protectori sau mai degrabă îndrumători? Aproape 80% au declarat că sunt mai degrabă protectori. Personal cred că rolul de îndrumător este mult mai complex și mai important decât cel de protector, chiar dacă ambele roluri sunt importante. Experiențele de viață, mediul social și tradiția dictează însă stilul parental mai mult decât o pot face școala sau alt tip de educație. Totuși, numărul părinților care se informează și își adaptează stilul educativ este în creștere și în România, așa că prezint în continuare o listă cu câteva semne și efecte negative asimilate părinților hiperprotectivi:
- părinții hiperprotectivi le spun des copiilor să aibă grijă! Zilnic! Uneori chiar de mai multe ori pe zi. În cazurile extreme, nici nu contează ce face copilul – acesta trebuie să „aibă grijă”, indiferent dacă bate mingea în curtea școlii, își face temele sau mănâncă. Uneori, această atitudine deplasată a părinților se întinde de-a lungul întregii vieți, nu rare fiind cazurile când auzi o bătrânică de 60 de ani spunându-i „copilului” de 40 să aibă grijă 😊
- părinții hiperprotectivi folosesc des cuvintele Nu! Stai! Oprește-te! Dacă imediat ce îl vezi pe copilul tău făcând sau cerând ceva nou ești tentată să spui Nu! sau Oprește-te! E cazul să … te oprești și să îți îmbogățești vocabularul. Societatea are nevoie de oameni care respectă regulile, dar în același timp are nevoie și de oameni care sunt capabili să inoveze, să își asume riscuri, să își imagineze lucruri și soluții noi
- părinții hiperprotectivi văd multe pericole în jur și transmit această stare și copiilor. Pentru a întări mesajul negativ transmis, părinții hiperprotectivi sunt gata să anticipeze – să luăm un exemplu – un copil dorește să iasă afară la joacă. Părintele hiperprotectiv îi aruncă o privire pătrunzătoare și decide că o căciulă și un fular sunt accesorii necesare. Știe că juniorul are altă părere și, pentru a marca importanța sfatului său, enunță triumfător: o să răcești! Ia-ți căciula și fularul. Uneori, enunțul este completat și de reproșuri – ți-am mai zis de 1000 de ori să nu mai ieși așa dezbrăcat, tu nu gândești deloc? Extinzând puțin discuția, presupunem că același copil ajunge acasă julit la genunchi (fapt banal și firesc în copilărie). Părinții hiperprotectivi reacționează strident –își supraconsolează copilul (vom aborda separat) sau vor căuta vinovați. Uneori, vinovat este scos chiar copilul – „ți-am spus să nu alergi”!
- părinții hiperprotectivi consideră eșecul un lucru rău. Copiii părinților hiperprotectivi sunt sensibili (sau devin rapid sensibili) așa că trebuie feriți de orice eșec. Știm bine că mulți învățăm doar din propriile greșeli, dar dacă nu greșim deloc – cum mai putem să învățăm? Ferindu-i de greșeli, părinții hiperprotectivi fac un imens deserviciu propriilor copii împiedicându-i să evolueze. Mai mult, la un moment dat tot va veni și timpul în care „copilul” va fi nevoit să ia singur decizii și, evident, nu va mai putea fi ferit de eșec. Cu cât este mai mult amânat eșecul cu atât mai intensă va fi resimțită durerea care îi este asociată.
- părinții hiperprotectivi au dificultăți în a-i învăța pe proprii copii responsabilitatea. Deseori, acești părinți fac patul copiilor, le pun și le strâng masa, le spală vasele, le fac ghiozdanul, le strâng mizeria etc. Copiii crescuți în astfel de medii ajung adulți convinși că persoanele care îi iubesc trebuie să facă toate aceste mărunțișuri cotidiene în locul lor și devin nemulțumiți când viața nu le scot în cale astfel de persoane
- părinții hiperprotectivi își consolează și protejează în exces copiii. Se întâmplă o mică altercație între colegi, la școală? Părintele hiperprotectiv își ia pelerina de superman și se simte dator să intervină și să facă ordine! Suferă copilul o mică nedreptate? Părintele hiperprotectiv e gata să „îndrepte lumea”. Plânge sau suferă cel mic? Părintele hiperprotectiv suferă alături de el și se simte dator să supracompenseze această suferință. Nu este de mirare că astfel de copii ajung uneori ipohondrii, tocmai pentru că observă excesul de îngrijire de care au parte ori de câte ori reclamă o durere sau o supărare
- părinții hiperprotectivi pot fi sufocanți și nu își lasă copilul să încerce lucruri noi, să facă propriile alegeri și să își dezvolte singur personalitatea. Evident, părintele are un rol major în îndrumarea și educarea copilului, asta însă nu ar trebui să elimine capacitatea copilului de a se autoeduca
Desigur, sunt și alte semne specifice părinților hiperprotectivi. Probabil că, ocazional, majoritatea părinților au și comportamente care se pot încadra în această categorie – important însă este ca astfel de ieșiri să fie cu adevărat excepționale, nu comportamente obișnuite.
În timp ce părintele îndrumător crește un copil capabil să se autoeduce și capabil să devină un adult autonom, părintele hiperprotectiv crește de regulă un copil neadaptat, anxios, dependent și cu o stimă de sine scăzută. Copiii acestor părinți, chiar dacă ajung adulți și sunt nevoiți să își facă o altă familie, vor căuta parteneri care să preia și rolul parental – fetele își vor căuta bărbați care să le fie și tați; băieții își vor căuta iubite care să le fie și mămici. Din păcate, căsniciile acestor personaje au șanse minime de reușită, tocmai pentru că rolul de iubit/iubită nu coincide cu cel de părinte-protector.