Pentru un părinte, cea mai mare provocare nu este să își educe copiii ci
să se educe pe el însuși în așa fel încât să fie un bun părinte!

Imaginează-ți că ești copil

Imaginează-ți că ești o fetiță micuță, ai doar 5 ani. Mami și tati sunt cele mai importante ființe din viața ta. Știi că amândoi te iubesc și cel mai mult îți place când te joci cu ei. E atât de frumos, râzi mult, alergi și faci tot ce îți trece prin cap iar mama și tata sunt acolo doar pentru tine.

          Prea repede afli că viața are și momente neplăcute – tata se îmbolnăvește grav, merge la spital, nu mai are timp și energie să se joace cu tine ca înainte. Suferi alături de el și abia aștepți să se însănătoșească și viața să revină la normal, dar asta nu se mai întâmplă. Sau se întâmplă doar parțial – tata se însănătoșește, dar mama nu-l mai iubește – a găsit un alt „tată”, mai tânăr și mai sănătos. Știu, pentru tine nu există și nu va exista niciodată un alt tată – tu îți iubești părintele chiar dacă trece prin clipe mai grele, totuși, lumea ta se schimbă brusc: raiul copilăriei se transformă prea rapid în altceva.

          Ești băiat, preadolescent, te lupți cu provocările specifice vârstei, dar ai măcar o siguranță – familia ta. Constați totuși că și siguranța asta este relativă. Mama ta, cea care ți-a dat viață și te-a îngrijit atâta timp s-a îmbolnăvit grav. Corpul i se transformă, are nevoie de tratamente și operații. Boala o face mai neputincioasă și, în loc să ofere sprijin și susținere, așa cum a făcut mereu, acum ea este cea care are nevoie de sprijin. Tu ești prea mic pentru a gestiona situații așa dificile, dar ai un tată pe care te poți baza. Până când? Până când e nevoie de el… Constați cu durere că pentru tata, mama nu mai e bună, a găsit o altă „mămică” și divorțează. Intri în adolescență cu o mamă bolnavă și un tată îndrăgostit de o străină și te gândești cât de crudă poate să fie viața asta.

          Cele două scenarii de mai sus sunt cât se poate de reale. Mii de copii trăiesc adevărate drame din cauza unor decizii greșite luate de părinții lor. Mii de adulți pot fi considerați adevărați eroi, mobilizând resurse incredibile pentru a depăși situații medicale și familiale extrem de complexe.

          Nu stau să-i judec pe cei ce fug când dau de greu, până la urmă societatea actuală asta îi învață: să-și trăiască viața și să savureze clipa – iar ei nu vor să o trăiască alături de un bolnav sau de un om aflat în suferință. Este mai ușor să petreci alături de cineva decât să îngrijești pe cineva. Până la urmă, fiecare om trăiește cu propria conștiință – mai mult sau mai puțin împăcat cu propriile fapte.

          Vreau însă să subliniez și să apreciez dăruirea și eforturile unor oameni anonimi, dar exemplari, femei și bărbați care în ciuda unor dificultăți reale, uneori chiar în ciuda unor probleme medicale grave, rămân alături de copiii lor învățându-i lecții esențiale despre viață: iubire, devotament, corectitudine!