Pare o glumă dar nu este.
Vrem să ne educăm copiii dar petrecem prea puțin timp cu ei. De multe ori, și atunci când suntem cu ei avem gândurile în altă parte: ne gândim la sarcini nerezolvate sau la planuri viitoare, ne implicăm în discuții sterile pe rețelele de socializare, ne uităm la filme, citim cărți, facem treburi gospodărești sau alte activități care nu îi implică pe copii.
Dacă avem tăria să ne analizăm puțin, recunoaștem că foarte rar comunicăm cu copiii noștri. Mai grav, de multe ori comunicarea este unidirecțională: doar transmitem mesaje fără a recepta prea mult. Uneori, comunicarea este generată de întâmplări neplăcute (note mici, abateri disciplinare, comportamente inadecvate ale copilului) și atunci, în loc să căutăm rădăcinile problemelor acționăm ca pompierii încercând să stingem focul. De cele mai multe ori focul se stinge pe moment dar se reaprinde, îmbrăcând aceeași formă sau, uneori, crescând în intensitate.
Uneori părinți își dau seama că lucrurile nu merg bine dar nu înțeleg unde este greșeala. Ei au făcut tot ce au putut, au muncit pe brânci și au oferit copiilor tot ce au crezut ei că este necesar.
Și totuși, copilul lor are probleme iar ei sunt ultimii care află. De ce oare?
De ce copilul nu le spune când ia o notă mică? De ce nu le relatează incidentele violente din școală? Cum s-a ajuns în punctul în care nu mai au încredere unul în altul? Sunt întrebări pe care foarte mulți părinți și le pun. Răspunsul e simplu: nu și-au ascultat copiii.
Când sunt mici, copiii își privesc părinții ca pe niște zei atotputernici. Sunt universul lor. Tânjesc după prezența și afecțiunea lor. Dacă li se permite, copiii își îmbrățișează și drăgălesc părinții, îi pupă și îi provoacă la joacă, stau agățați de ei și le povestesc cu lux de amănunte toate întâmplările văzute, auzite sau imaginate.
Din păcate, elanul copiilor este de cele mai multe ori curmat. Părinții sunt obosiți când ajung acasă. Când sunt chemați la joacă spun că nu au timp și amână joaca… Apoi nu mai sunt chemați. Când li se povestesc întâmplări banale se plictisesc și se uită în telefon… Apoi copiii nu le mai povestesc nimic.
Vreți să fiți părinți buni? Ascultați-vă des și cu interes copiii. Provocați-i să vorbească și să vă povestească tot. Ce văd, ce aud, ce își imaginează, ce doresc, ce simt, ce cred, ce temeri au etc. Doar așa ajungeți să îi cunoașteți și doar după ce îi cunoașteți cu adevărat veți putea să îi educați eficient.
Succes!