La modul ideal, contribuțiile financiare pentru creșterea și educarea copilului trebuie să fie benevole, suficiente și realizate de ambii părinți prin consens.
Realitatea ne arată că astfel de situații sunt extrem de rare, dar tocmai pentru că ele există și reprezintă soluția ideală, mă voi opri puțin pentru a prezenta câteva aspecte importante. Primul aspect extrem de important este buna colaborare – inclusiv în privința finanțelor, dar nu doar în această privință, dintre cei doi părinți. Aceștia sunt conștienți de importanța și misiunea lor ca părinți și nu au nevoie de arbitrajul unei instanțe pentru a aloca sumele necesare pentru creșterea și educarea copiilor. Sprijinul financiar se acordă benevol de către ambii părinți, fiecare dintre aceștia fiind recunoscător pentru faptul că și celălalt părinte se implică deplin în acest proces. Un efect direct al acestei colaborări benefice este absența conflictului: părinții evită discuțiile care pot degenera în conflicte. Indiferent de modalitatea aleasă: calcul la milimetru al cheltuielilor efectuate pentru copil sau diverse înțelegeri tacite, fiecare din cei doi părinți înțelege și acceptă faptul că pe parcursul acestui proces pot să apară perioade în care unul din ei să aibă dificultăți momentane, situație în care „greul” pică pe umerii celuilalt.
În fața copilului, fiecare părinte are grijă să evidențieze în mod pozitiv contribuția celuilalt părinte. Mai mult, în situațiile ideale, copiii nici măcar nu cunosc înțelesul termenului „pensie alimentară”, tocmai pentru că grijile lor financiare sunt nule, aceste aspecte privindu-i strict pe părinții lor.
Chiar dacă în anumite momente, unul din părinți are senzația că este cumva nedreptățit și că are o contribuție financiară mai mare, din dorința de a proteja copilul și de a evita escaladarea unor conflicte, evită lansarea unor acuzații la adresa celuilalt părinte. Incapacitatea părinților de a oferi copilului tot ce el sau ei își doresc nu generează nici dispute, nici plângeri de genul: „dacă nu cerea x divorț, acum stăteam împreună și în loc să plătesc chirie am fi avut bani pentru tine”… Pentru ca o astfel de situație să funcționeze, deciziile importante trebuie luate împreună, părinții alegând de comun acord școala la care merge copilul, eventualele tratamente, tabere și excursii etc. În cadrul acestor discuții, părinții sunt preocupați de binele copilului și au ca prim obiectiv realizarea unui consens acceptabil. Orgoliul și încăpățânarea pe propriile idei nu pot duce niciodată la rezultate pozitive.
Deși situații apropiate de cea ideală sunt întâlnite și în practică, de cele mai mult ori, părinții divorțați au abordări diferite.
Soluția cea mai frecventă este cea a pensiei alimentare stabilite de judecător sau agreată de părinți la notar. Teoretic, fiind vorba de o sumă fixă (sau de un procent din câștig), situația aceasta ar trebui să fie acceptată de ambii părinți și să nu genereze conflicte. În practică însă, situațiile sunt extrem de diferite. Un prim segment de probleme este generat în situațiile în care părintele nerezident refuză să plătească suma stabilită de instanță, situație care deseori duce la apariția unor procese. Alteori, plățile sunt incomplete sau neregulate, cauzând dificultăți părintelui rezident care niciodată nu știe pe ce bani se poate baza. Evident, ambele situații pot contribui la deteriorarea relației dintre părinți. Și mai grav, uneori copiii sunt implicați în aceste dispute, unul dintre părinți „informând” în mod „nevinovat” copilul că nu te poți duce în excursie pentru că x nu ți-a plătit pensia alimentară. O astfel de informare nu poate duce la rezolvarea situației și nici nu-l ajută pe copil să se dezvolte armonios. Singurele efecte sunt negative: copilul nu se mai simte iubit de unul din părinți, se poate simți nedreptățit, devalorizat și neapreciat iar stima sa de sine are de suferit.
Privind din perspectiva părintelui rezident, neplata pensiei alimentare (sau plata ei incompletă sau inconstantă) este extrem de neplăcută. Pe lângă faptul că muncește pentru asigurarea traiului cotidian, părintele rezident depune eforturi importante și pentru creșterea și îngrijirea zilnică a copiilor. Gătitul, spălatul, îmbrăcatul, educatul, joaca, temele, mersul la școală, trezitul, culcatul etc. sunt doar câteva din activitățile care zi de zi îi ocupă timp părintelui rezident. Forțat să muncească și în același timp să îngrijească singur copilul (sau copiii), părintele rezident are foarte puțin timp liber pentru relaxare și refacere. În aceste condiții răbdarea sa și capacitatea de toleranță sunt deseori puse la încercare, lipsa sprijinului financiar din partea celuilalt părinte fiind de multe ori elementul care pune capac.
Privind din cealaltă perspectivă, părintele nerezident se poate și el considera nedreptățit. Foarte des, între cei doi părinți a existat o luptă pentru stabilirea domiciliului, luptă pierdută de el – acest fapt contribuie puternic la sentimentul de nedreptate care îl macină pe părintele nerezident. Uneori, atunci când cooperarea dintre cei doi părinți lipsește, părintele nerezident se simte un fel de bancomat – e bun doar pentru a da bani, dar nimeni nu îl valorizează ca părinte, nimeni nu are nevoie de el și pentru altceva. Reducerea calității de părinte la aceea de sponsor este un proces dureros și mulți părinți nerezidenți nu se împacă deloc cu această situație. În timp, părinții nerezidenți pot constata că nu doar fostul partener încearcă să obțină tot mai mulți bani de la el, ci și propriul copil pare a se transforma într-un adevărat profitor șantajându-și părintele că nu îl vizitează dacă nu-i dă bani pentru diverse lucruri.
Există și situații în care plata pensiei alimentare se realizează constant și în cuantumul stabilit și totuși mai apar conflicte pe teme financiare. Uneori părintele nerezident câștigă foarte bine plătind sume foarte mari părintelui rezident. În astfel de situații, plătitorul este frustrat, considerând că banii copilului sunt folosiți de celălalt părinte pentru lucruri care nu îl privesc pe copil. Alteori, pensia alimentară este foarte mică, părintele rezident fiind total nemulțumit de cuantumul ei. Deseori, în astfel de situații părintele rezident este nevoit să își ia și un al doilea job, rămânând cu și mai puțin timp disponibil pentru propria persoană și pentru copil. Chiar dacă nivelul pensiei este în general mulțumitor, pot apărea situații în care sunt cheltuieli neprevăzute. Dacă nu există o înțelegere între cei doi părinți, cheltuielile acestea cad în sarcina părintelui rezident, dar pot fi și ele o nouă sursă de tensiune. În fine, chiar dacă părinții au suficienți bani și nu cuantumul pensiei financiare este principala problemă, pot să apară discuții legate de modul de utilizare al banilor: unul din părinți vrea excursie la mare, celălalt la munte; unul vrea să-l ducă pe copil la fotbal, celălalt vrea dansuri etc.
De la o anumită vârstă încolo, copilul poate avea și el un rol în apariția acestor tensiuni, cerând bani ambilor părinți și încercând diverse șantaje emoționale. Părintele nerezident poate fi presat de copil să ofere bani de buzunar, altfel este „un părinte rău”. Părintele rezident poate fi amenințat de copil (mai ales la vârsta adolescenței) că va fi părăsit dacă nu-i oferă copilului la fel de mulți bani de buzunar ca și celălalt părinte, de aici până la dispute aprinse între păriți sau între părinți și copiii fiind doar un pas. Bazându-se pe vinovăția pe care o resimt uneori părinții care au divorțat, copiii fac presiuni tot mai puternice, orice pas înapoi al părinților fiind rapid speculat.
De multe ori copilul este implicat direct în aceste dispute chiar de către părinți, aceștia simțind nevoia de a-l avea ca aliat. Minimizând total celelalte contribuții (care nici nu intră în calcul în ochii părintelui acuzator), copilului îi sunt aduse la cunoștință, în mod constant, acuze sau denigrări care vizează contribuția financiară insuficientă adusă de părintele acuzat. Concluziile acestor acuze sunt clare și drastice: nu te iubește, este leneș, preferă să-i dea banii celuilalt copil etc. Părintele acuzator poate folosi ocazional sau frecvent replici de genul: „niciodată nu a știut să își gestioneze banii”, „pentru tine nu are bani, dar pentru țigări/bere/mofturi are”, „oricâți bani îi dau, ei/lui nu îi ajung”, „i-am dat ieri bani mamei tale/tatălui tău, de ce zice acum că nu poți merge în excursie?”, „mereu are alte priorități, tu niciodată nu ai fost prioritatea lui”, „dacă te-ar iubi ți-ar da bani să-ți iei o haină nouă”, „a promis că dă și el ceva pentru excursia ta, dar ca de obicei nu mă pot baza pe el”, „o să îi spun că avem nevoie de mai mulți bani, dar sunt convins că nu o să înțeleagă”, „dacă nu ne dă mai mulți bani nu ne vom putea păstra casa”, „dacă ar sta și el cu tine aș putea eu să muncesc și să câștig mai mult” etc. În unele familii monoparentale aceste expresii sau altele asemănătoare sunt frecvent folosite pentru că „reflectă realitatea”. Efectul direct al acestei „realități” impuse copilului este scăderea stimei de sine și afectarea pe termen lung a copilului. Știm că aceștia se identifică și preiau comportamente și trăsături ale părinților. Un copil care știe că unul din părinți nu-l iubește (și astfel de vorbe îi insuflă această idee) va avea oricând pe parcursul vieții sale această scuză la dispoziție. Mai mult, din martor involuntar la astfel de plângeri, copilul ajunge rapid judecător sau acuzator, luând partea unui părinte și acuzându-l pe celălalt, sau, destul de frecvent, acuzându-i pe amândoi. Acest proces poate fi unul vizibil sau poate fi invizibil, uneori doar rezultatele fiind observate – copilul refuză să-l mai viziteze pe părintele nerezident (fenomen specific alienării parentale – citește mai multe aici) sau devine tot mai recalcitrant și obraznic cu unul din părinți etc. Sunt și situații în care unul din părinți lansează constant acuze la adresa celuilalt părinte, dar interzice copilului să discute cu celălalt părinte despre asta, „pentru că te va minți și o să suferi”. Se poate ajunge chiar în situația ca părintele acuzat să nu înțeleagă ce se întâmplă și doar să observe cum relația sa cu propriul copil devine tot mai rece.
În România, discuțiile despre contribuțiile financiare sunt extrem de intense, în primul rând datorită educației financiare precare. Majoritatea oamenilor își gestionează prost banii și fără a mai avea alte obligații sau persoane în întreținere, orice cheltuială neprevăzută putând determina supărări și reacții ostile. În acest context, dorința (dacă nu legitimă, măcar normală) părintelui nerezident de a avea o evidență a cheltuielilor legate de copil, poate fi interpretată ca o încercare de control și o intruziune în viața personală. În fine, discuțiile financiare capătă noi valențe în situația apariției unui nou partener sau al unui nou copil (indiferent cine are copilul – părintele rezident sau cel nerezident).
Ca o concluzie finală: copiii au nevoie de iubirea, înțelegerea și cooperarea părinților. Discuțiile tensionate și presiunile financiare nu fac bine copiilor! Este drept, educația financiară se învață în familie, dar educația este una, plângerile și acuzele la adresa unui părinte sunt altceva. Indiferent cum decurg discuțiile cu celălalt părinte, faceți tot ce puteți pentru a vă proteja copilul de o nouă presiune menită să îl încarce și mai mult.