Când eram copil îmi plăceau foarte mult animalele. Locuind la bloc, era dificil să cresc și să întrețin prea multe animale, totuși rugămințile mele i-au impresionat pe părinți și am avut mai mereu pești de acvariu, hamsteri și chiar iepuri
Toate acestea îmi plăceau, dar dorința mea cea mai mare era să am un câine. Refuzul ferm al părinților nu mi-a anulat deloc dorința, din contră, m-a ambiționat să caut soluții. Rasa mea preferată era Rottweiler – îmi plăcea masivitatea și aspectul impunător pe care câinii din această rasă îl aveau. Mă uitam mereu pe stradă când vedeam câte un rottweiler și mi se părea rasa perfectă – citisem tot – cum a apărut rasa, ce trăsături aveau acești câini etc. Singurul lor defect – era prețul exorbitant – minim 300 de mărci germane.
Eram elev, încasam eu alocația și îmi rămâneau mie toți banii dar pentru a strânge 300 de mărci aveam nevoie de alocația unei clase întregi timp de un an de zile. Fără susținere din partea părinților în acest demers, m-am pus pe strâns bani: lună de lună încasam și economiseam alocația, banii primiți cadou de ziua mea erau puși deoparte, premiile câștigate la șah erau economisite, am găsit un cumpărător pentru o parte din colecția mea de timbre etc. În câteva luni de zile, până în decembrie aveam aproape jumătate din sumă. De sărbători obișnuiam să merg la colindat – anul acela am pornit mai devreme colindul și l-am terminat mai târziu – țin minte că nimeni nu a scăpat necolindat: rude, prieteni, vecini – insistam până îmi deschideau
Finalul de an m-a prins cu o mulțime de bani, aveam aproape 250 de mărci germane, o mică avere pentru un copilaș în acea vreme (cred că eram în 1996).
În ianuarie, am cumpărat publitimul (ziar local de anunțuri) și am găsit un proprietar care avea pui de rottweiler de vânzare. Cu emoție și speranță, știind că nu am toți banii necesari dar nemaiavând răbdare să aștept, am pus mâna pe telefon și am cerut adresa proprietarului. M-am dus singur, am văzut cățeii și nu mă mai dădeam plecat. Eram decis ca unul din cei 3 cățeluși disponibili să fie al meu! Timid, am început discuțiile legate de preț și … negocierea. Am obținut o femelă în schimbul banilor mei (250 de mărci), deși prețul pe piață era de minim 300.
Cu sufletul plin de bucurie dar și cu o mare emoție, m-am îndreptat spre casă: ai mei habar n-aveau că eu urma să le aduc un câine. Evident, reacția nu a fost cea mai plăcută, tatăl meu încercând chiar un boicot – câteva zile nu mi-a vorbit deloc. Mama, deși nu agrea deloc câinii s-a arătat mai înțelegătoare, în ciuda problemelor care au început imediat ce am ajuns acasă. Eu îmi doream câine, dar habar n-aveam ce însemna creșterea unui ditamai dulăul în apartament: în primele ore au apărut și primele șocuri – pipi în pat, schelălăieli și lătrături de se auzeau în tot blocul + o mulțime de alte nevoi neluate în calcul (zgardă și lesă pentru plimbat, bani necesari pentru vaccinuri, mâncare etc.). Dacă până atunci nici nu doreau să audă de câine, odată ce l-au avut în casă trebuie să recunosc că m-au sprijinit total (probabil impresionați de fericirea pe care o vedeau pe chipul meu). Și-acum le sunt recunoscător părinților pentru efortul depus și pentru faptul că au acceptat atâtea neajunsuri doar ca să nu-mi omoare un vis.
Timpul a trecut și Capi, așa o chema pe cățelușă, a crescut mare. Era tot mai evident că nu putea să se simtă bine închisă în apartament. Greu, dar până la urmă am acceptat și eu acestă realitate. Dar unde să o duc? Ce să fac cu ea? Până la urmă mi-a venit și ideea!
Am dat anunț în publitim, spunând că ofer gratis un pui de rottweiler. Dorința mea era să găsesc o persoană care locuiește la casă, aproape de locuința mea – pentru a o putea vizita des pe Capi, dispusă să o întrețină o perioadă până când va făta și îi vor crește puii suficient încât și poată fi despărțiți. Evident, am primit zeci de răspunsuri afirmative. Ce a urmat?
O perioadă de câțiva ani în care plasam cățele la diverși timișoreni. Aceștia erau bucuroși că își alegeau cel mai bun pui sau, uneori, rămâneau chiar cu femela mamă. În câțiva ani am donat zeci de căței și am vândut alte câteva zeci. Până pe la 24-25 de ani am avut o minicanisă extrem de rentabilă – câștigam mai mult ca un angajat obișnuit și, în același timp, ofeream șansa unor copii de a avea propriul lor câine de rasă fără a-l plăti. Țin minte și acum ultimele două cățele donate: una și-a găsit stăpâni în Reșița, alta a fost adoptată de o familie din Plopi.
Sigur, povestea este mult mai lungă, au fost suișuri și coborâșuri, momentele în care donam câte o cățea și știam că nu o voi mai vedea erau dureroase, aveam perioade când luam puii acasă, mergeam cu ei la medicul veterinar etc. Vreau însă să subliniez trei lucruri importante:
- Dacă ești părinte, hrănește pasiunea copilului tău, chiar dacă tu nu i-o împărtășești
- Mitul conform căruia ai nevoie de bani pentru a face bani este doar un mit
- Nu-i oferi copilului tău totul de-a gata – lasă-l să caute soluții, să tânjească după anumite lucruri, să-și cultive ambiția și perseverența
La final, o întrebare: ce pasiuni are copilul tău și ce faci pentru a le dezvolta în folosul său? (atenție, pasiunea nu este dependență)