Odată ce ai devenit părinte ai anumite responsabilități pe care nu ai voie să le ignori. Una dintre responsabilitățile cele mai importante, pe care orice părinte normal trebuie să și le asume, este stabilirea limitelor. Copiii au nevoie de limite adaptate nivelului lor de dezvoltare!
O altă datorie esențială a părinților este îndrumarea. Datorită vârstei și experienței personale, părinții trebuie să fie capabili să ofere copiilor o îndrumare corectă (cel puțin până la o anumită vârstă). Acolo unde părinții se simt depășiți, este rolul lor să găsească mentori sau profesori potriviți pentru aptitudinile copilului.
În ciuda acestor repere extrem de importante, constat că în zilele noastre mulți părinți refuză să-și mai asume responsabilitățile care le revin înlocuind relația părinte-copil cu o relație între prieteni sau una tip despot-vasal (relație în care părintele este vasalul pregătit mereu să satisfacă mofturile și capriciile copilului). Care sunt motivele acestei transformări spectaculoase? În multe cazuri am constatat că de vină este un sentiment pe care-l au mulți părinți – sentimentul că nu sunt suficient de buni! Adulții marcați de acest sentiment încearcă să devină niște super-părinți, dar de fapt devin doar niște marionete în mâinile propriilor copii. Părinții super-indulgenți, numiți uneori și părinți-cool, nu sunt capabili să stabilească limite ferme și, în cel mai bun caz, oferă doar un ghidaj șovăitor. Lipsiți de îndatoririle lor de bază acești „super-părinți” sunt de fapt niște „mini-părinți”, niște jucării în mâinile propriilor copii.
În familiile intacte, acolo unde există doi părinți implicați, șansele ca amândoi să fie super-permisivi sunt mai reduse (dar, în mod paradoxal, există și aici suficient de multe exemple). În aceste cazuri părinții devin super-indulgenți pentru că își doresc din tot sufletul să crească niște copii fericiți. Obsedați de fericirea propriilor copii părinții din această categorie elimină orice greutate sau provocare din viața copiilor și satisfac rapid orice moft le trece celor mici prin cap. Copiii crescuți în acest mediu poartă deseori haine de firmă, au gadgeturi scumpe, sunt răsfățați și obraznici, au „personalitate” și probleme legate de acceptarea autorității. Toate acestea cu acceptul și sub privirile îngăduitoare (sau chiar încurajatoare) ale părinților. Din păcate, finalitatea acestui stil este o viață dezordonată, lipsită de reguli și consistență. Copiii cu părinți care renunță la propria autoritate devin copii răsfățați și, ceva mai târziu, adulți inadaptați.
În familiile intacte se ajunge la acest tip de comportament datorită unor traume pe care părinții le-au avut când erau copii, datorită informării din surse de slabă calitate sau, pur și simplu, din cauza faptului că părinții sunt extrem de preocupați de propria viață și de propria carieră și simt nevoia să compenseze lipsa lor de implicare și conectare cu copiii în acest fel.
În familiile în care părinții sunt despărțiți sau acolo unde părinții sunt plecați la muncă în străinătate situația este și mai complicată. Părinții plecați la muncă pentru a asigura un viitor mai bun copiilor constată după câțiva ani că și-au ratat total obiectivul. Rudele lăsate să aibă grijă de copil nu reușesc sau nu doresc să se impună iar banii trimiși copiilor (ca semn de iubire) sunt topiți pe alcool, țigări și droguri. Nu întâmplător, abandonul școlar și delincvența juvenilă ating cote uriașe în rândurile copiilor care au părinți plecați la muncă în altă țară, recuperarea acestora fiind de multe ori imposibilă.
În familiile destrămate, de multe ori, se întâmplă alte fenomene care conduc către același rezultat nedorit. Aici autoritatea parentală este scindată între cei doi părinți. De cele mai multe ori, cei doi adulți care au divorțat nu împărtășesc o viziune comună în privința creșterii și educării copiilor. Este suficient ca unul dintre părinți să fie prea permisiv și copiii încep să fie tot mai confuzi, rebeli și, uneori, șantajiști. Cu cât colaborarea dintre părinți este mai slabă, cu atât șansele ca unul dintre ei să devină prea permisiv sunt mai mari. În cazuri extreme se ajunge la o competiție nocivă, fiecare părinte încercând să-i facă pe plac celui mic în speranța că așa îl vor păstra aproape. O formă aparte de abandon a autorității parentale se manifestă în cazurile de alienare parentală, acolo unde părintele rezident spune că respectă decizia copilului care „nu vrea să meargă la celălalt părinte”. Evident, copiii nu vor să meargă nici la școală, nici la doctor, uneori nu vor să se culce seara, alteori nu doresc să mănânce, în unele cazuri vor să stea doar la calculator etc. – asta nu înseamnă că părintele trebuie să renunțe la prerogativele sale de părinte și să-l lase să-și facă de cap. În locul unei competiții care generează doar pierzători, părinții asumați aleg co-parentingul.
Majoritatea părinților care renunță la propria autoritate își iubesc copiii și sunt convinși că procedează corect, îmbrățișând „forme moderne de educație”. Mulți aleargă după citate motivaționale ieftine și îmbracă frânturi de teorii de tipul „parentingului necondiționat”. Fără a avea nici o cunoștință legată de etapele firești în dezvoltarea creierului uman, ignorând total neuro-știința și învățăturile de bază ale științelor sociale, părinții fără autoritate consideră că proprii lor copii sunt niște mini-adulți capabili să ia decizii importante pentru ei și pentru familia lor. Confuzia pe care acești părinți o au despre rolurile din familie este transferată copiilor care devin și mai confuzi păstrând uneori această stare toată viața. Deseori, acești copii scăpați din mână ajung în medii delincvente. O altă parte este reprezentată de cei ce rămân toată viața la un stadiu infantil locuind împreună cu proprii părinți chiar și atunci când sunt în floarea vârstei.
Pentru toți părinții care doresc să fie ceva mai mult decât simpli furnizori de bani, hrană și plăceri ușoare – este extrem de important să vă asumați și partea mai grea și mai puțin plăcută a rolului parental – recâștigați-vă autoritatea impunând limitele necesare și oferind ghidajul de care copiii voștri au nevoie! Un părinte asumat este un părinte cu autoritate!