Destul de des sunt întrebat de ce nu încurajez divorțurile. De regulă, după această afirmație apare imediat următoarea completare – uite ce bine îți merge ție!
Într-adevăr, dacă ar fi să mă iau după exemplul personal, ar trebui să încurajez pe toată lumea să divorțeze. O analiză rece ar evidenția faptul că acum am o iubită excepțională, am copii frumoși, echilibrați și foarte bine dezvoltați. În plus, starea mea fizică este mult mai bună acum (înainte de divorț aveam 110kg, acum am sub 80). Sunt mai bine din foarte multe puncte de vedere.
Și-atunci? De ce nu încurajez divorțurile?
În primul rând, pentru că generalizarea unui exemplu pozitiv nu este neapărat cel mai inteligent lucru. Dacă aș fi câștigat 1.000.000 de euro la loterie, asta nu ar fi însemnat că trebuie să vă încurajez pe toți să jucați la loto – cu siguranță, majoritatea celor care mi-ar fi urmat sfatul ar fi regretat ulterior pentru că nu ar fi câștigat nimic, din contră, ar fi pierdut bani în loc să câștige! Aproape toate câștigurile pe care le-am avut după divorț le-aș fi putut avea și înainte de divorț dacă depuneam eforturile necesare. Chiar dacă suferința produsă de divorț a ajutat și ea la numărul de kilograme pierdute, până la urmă tot voința, disciplina și ambiția mea sunt elementele decisive.
În plus, oamenii nu pot fi analizați doar individual – orice om face parte din mai multe sisteme, iar acțiunile lui îi pot influența și pe alți oameni. Divorțul este un exemplu clasic în acest sens – implică destrămarea familiei și îi afectează pe ambii parteneri.
Este așadar posibil ca unul să sufere, iar celălalt să se bucure. Sunt multe situațiile în care, după divorț, unul dintre parteneri să se prăbușească în timp ce celălalt renaște! Ce faci în acest caz? Încurajezi binele unuia și nu te interesează răul celuilalt? Îți schimbi opțiunile în funcție de persoanele implicate în divorț – adică încurajezi divorțul dacă sora ta este cea care ar câștiga de pe urma lui și îl descurajezi dacă sora ta este cea care ar ieși pe minus? Mai iei în calcul și faptul că, foarte probabil, cel care se va prăbuși a investit tot ce avea în acea relație? Complicat.
Hai să complicăm și mai mult lucrurile – majoritatea divorțurilor apar în cadrul familiilor care au copii, deci avem și niște minori afectați de decizia unuia dintre părinți (rareori divorțul este de comun acord). Cu ei ce facem? Contează dorința lor? Contează ce este mai bine pentru ei sau mergem pe ideea că ei sunt mici și se adaptează? (da, și la orfelinat se adaptează copiii, dar asta nu înseamnă că sunt fericiți acolo).
Divorțul este, așadar, un eveniment care implică mai multe persoane, iar decizia trebuie să fie asumată și să aparțină celor implicați. La modul ideal, cei implicați în astfel de situații caută informații care să-i ajute să ia cea mai bună decizie. În practică însă, cei ce se gândesc la divorț caută încurajări, nu informații corecte. De ce? Pentru că, în mod frecvent, divorțul este decis de inimă, nu de creier.
Deseori, în grupurile dedicate relațiilor sau părinților îi văd pe cei ce vor să divorțeze spunând că „simt că trebuie să divorțez”. Imediat apare valul de încurajări, în aceeași notă emoțională – „fă ce simți!”, „inima nu greșește niciodată”, „urmează-ți instinctul”. Mă întreb dacă susținătorii acestor lozinci ar fi la fel de înflăcărați dacă ginerele lor ar dori să divorțeze desi soția lui ar fi însărcinată.
Faptul că-l încurajezi pe un om să facă „ce simte” nu este neapărat o dovadă de sprijin. Dacă ai un prieten care are probleme cu alcoolul nu-l poți ajuta încurajându-l să-și urmeze instinctul… Atunci când îi dai o bere, nu-i faci nici un bine, din contră. La fel, când vezi că un părinte își bate copilul, nu-l încurajezi să-l lovească și mai tare, doar pentru că este cuprins de furie! Nu! Faci apel la rațiune! Multe din nenorocirile umane se datorează instinctelor necenzurate – de la masacrele naziștilor până la mineriadele recente, avem zeci de exemple elocvente în acest sens.
În 1799 Francisco Goya expunea pentru prima dată lucrarea „somnul rațiunii naște monștrii”. De 200 de ani încoace această expresie vine să sublinieze efectele distructive pe care le pot avea deciziile emoționale. În ciuda numeroaselor exemple de acest gen, totuși, încă sunt oameni care renunță la creier ghidându-se doar după emoții.
Divorțurile emoționale sunt cele mai nocive, cele mai conflictuale și cele care produc cele mai multe răni, atât adulților cât și copiilor!
Îndrăgostiți de amantele mai tinere mulți bărbați uită total de proprii copii și savurează din plin îndemnurile care le spun să-și trăiască viața! Îndurerate de eșec, multe mămici își alienează pruncii întorcându-i împotriva propriilor tați. Pe margine, cete de susținători îi îndeamnă pe fiecare să „lupte pentru copil” sau „să-și asculte inima”.
Da, nu fac parte din aceste grupuri de suporteri. Nu voi încuraja la modul general astfel de divorțuri. Întotdeauna îi voi îndemna pe cei tentați să divorțeze să își analizeze bine opțiunile și să se gândească atent – să ia această decizie cu creierul, nu cu sufletul. Evident, asta nu înseamnă că emoțiile lor nu sunt importante. Ba sunt! Dar deciziile de acest gen este bine să lei iei cu creierul, ținând bineînțeles cont și de emoții.
Mai nou, dacă discuția este purtată cu persoane mai insistente, apare încă o nedumerire – păi bine măi, tu vinzi cursuri pentru cei ce divorțează, dar nu încurajezi divorțurile. Unde este logica aici?
Este adevărat, scriu cărți și articole și fac cursuri pentru cei ce au divorțat. Scopul de bază al acestei activități este unul social – îmi doresc ca oamenii să aibă acces la informații curate și să ia decizii corecte pentru ei și pentru cei din jurul lor.
Făcând o paralelă cu alte activități – dacă aș vinde medicamente nu v-aș încuraja să vă îmbolnăviți pentru că mi-ar crește mie vânzările. Din contră – v-aș informa cum să preveniți respectiva boală, medicamentele vi le-aș da doar atunci când sunteți deja infectat. Sunt destui cei care, din prostie sau neștiință (așa cum am văzut mai sus) sau din interes (așa cum am scris aici) vă vor încuraja să divorțați.
Eu … nu încurajez divorțurile! Știu că sunt situații în care divorțurile sunt necesare, la fel cum știu că sunt și situații în care divorțurile pot fi evitate. Așa cum un chirurg nu începe o operație înainte de a se asigura că nu există alt tratament, așa cred că ar trebui să facă și părinții care vor să divorțeze – să caute soluții pentru a-și rezolva problemele din cuplu și să învețe împreună cu partenerul cum să-și armonizeze interesele și acțiunile pentru a avea o familie fericită.
Există viață după divorț, așa este. Există chiar viață foarte frumoasă! Dar, așa cum bine spunea o colegă din grupul Familii monoparentale, „fericirea nu stă atârnată pe garduri, așteptând ca persoanele nefericite să divorțeze și să vină să o culeagă…” Fericirea se construiește pas cu pas, cu bunătate, iubire, înțelegere și înțelepciune.