Pentru un părinte, cea mai mare provocare nu este să își educe copiii ci
să se educe pe el însuși în așa fel încât să fie un bun părinte!

(Anti?)-pasiune

Ocazional, prin casa mea mai apar prieteni de-ai copiilor mei.

Nu de mult, 3 tineri de 13-14 ani rupeau internetul la mine în casă, entuziasmați de activitatea în care erau prinși. Se vedea pasiunea pe care o puneau, prezența mea și a celor care nu participau la jocurile respective fiind insesizabilă pentru ei

După câteva ore i-am întrerupt și le-am dat să mănânce, ocazie cu care am inițiat un scurt dialog.

I-am întrebat câte ore se joacă zilnic

Și-ar fi dorit să-mi răspundă, dar adevărul este că habar n-aveau. Au încercat ei să facă niște estimări, una mai fantezistă ca alta. Uitându-se la ceas au început să se minuneze – ce repede trece timpul!!!

Așa este, timpul trece repede când faci ceva ce-ți place.

Mai mult, dacă jocul pe calculator este singurul lucru care-ți place, este greu să-ți dai seama cât timp petreci on-line.

Discutând cu ei mi-am dat seama că lumea virtuală este mult mai importantă pentru ei decât lumea reală. Fără repere reale, fără pasiuni clasice, fără obiceiuri și reguli clare este evident că acești tineri nu au cum să știe cât timp petrec pe internet, la televizor sau pe telefon (de multe ori cu două din aceste dispozitive pornite concomitent).

M-am întrebat de ce evadarea din realitate este pasiunea lor principală. Și i-am întrebat și pe ei dacă nu li se pare că petrec prea mult timp în mediul virtual.

Copii isteți, dar insuficient stimulați de mediul social, mi-au întors rapid întrebarea: dar ce, este rău?

Și au început cu argumentele: X are milioane de urmăritori, Y a câștigat o mulțime de bani etc. În plus, pe internet poți învăța o mulțime de lucruri „utile”, poți urmări diverse mesaje motivaționale etc.

Apoi a venit argumentul suprem: ca să fii fericit, în viață trebuie să îți urmezi pasiunea!

Na, explică-le unor copii că „pasiunea” lor este de fapt doar o fugă de realitate și o dependență nocivă. Explică-le acest lucru în condițiile în care dependența le-a fost inoculată de la cele mai fragede vârste de proprii părinți, bucuroși că își pot hipnotiza copiii punându-le în față un telefon sau punându-I în fața unui ecran.

Așadar ce e rău în a-ți urma „pasiunea”?

Aparent nimic. Totuși, este rău atunci când unica ta pasiune este evadarea din realitate.

Este rău atunci când îți irosești timpul și viața. Pentru că timpul este ireversibil. Și pentru că altă viață nu vei mai avea.

Mi-am adus aminte de perioada când erau de vârsta lor – eram pasionat de fotbal. Eram un „ultras”, unul din cei mai înflăcărați suporteri ai echipei Poli Timișoara. Petreceam zeci de ore pe stadion sau la televizor privind partide de fotbal, organizând coregrafii sau plecând în deplasări cu echipa favorită. Eram câteva mii de tineri pasionați de fotbal, simțeam că Poli este viața noastră. Dar nu ne imaginam că vom trăi din această pasiune. Ce-i drept, nu apăruseră încă drogurile. Nici cele chimice nici cele „motivaționale”.

Am încercat apoi să-mi aduc aminte de alte pasiuni pe care le aveau prietenii mei, să văd dacă ei au fost mai norocoși.

Unii erau pasionați de pescuit. Se trezeau cu noaptea în cap să prindă cele mai bune locuri. Aveau undițe și momeli speciale. Pescari pasionați, ce mai. Nici unul nu și-a făcut o carieră din pescuit … au rămas la același nivel și acum.

Alți tineri erau pasionați de muzică. Știau pe de rost versuri, se îmbrăcau ca artiștii favoriți, erau fani activi ai unor cântăreți în vogă. Hmmm. Nici ei nu s-au îmbogățit din pasiunea asta…

Rezultate asemănătoare am observat în rândul tinerilor pasionați de alcool. Nici urmă de îmbogățire deși erau printre cei mai „pătimași” tineri cunoscuți de mine.

Mi-am adus aminte de colegii mei pasionați de păcănele. Ei chiar sperau să se îmbogățească apăsând pe „mare/mic” 😊 „Ghinion” – ca să folosesc un termen drag președintelui nostru – nici pasiunea pentru păcănele nu a dus la succes financiar sau la recunoaștere socială.

Din contră, majoritatea celor ce s-au încăpățânat să-și urmeze acele pasiuni au rămas necăsătoriți și stau și azi cu proprii părinți, sau, dacă au avut o mica încercare de a-și întemeia o familie au divorțat rapid pentru că partenerul „toxic” și „nepotrivit” nu le susținea pasiunea…

 

Și acum 30 de ani, copiii și tinerii de atunci aveau pasiuni. Diferența majoră între aceste generații este dată însă de credințele diferite – în timp ce noi nu ne imaginam că vom face carieră din pasiunea noastră, copiii de azi, îndoctrinați de diverși magicieni ai motivației, cred sincer că vor trăi din pozele postate pe Insta, din jocurile video sau din chat-ul intens purtat în diverse grupuri de whatssapp.

Dacă pe copii îi pot înțelege, sunt naivi și lipsiți de experiență, pe părinții lor nu-i înțeleg deloc. Credința că un copil va fi fericit toată viața urmându-și „pasiunea” de a sta toată ziua pe Instagram, Tik-Tok sau cine știe ce altă aplicație similară este o naivitate extrem de periculoasă.

Gândindu-mă la copilăria mea trebuie să spun că există totuși și exemple pozitive. Am cunoscut tineri pasionați de diverse sporturi – șah, tenis, karate – unii au ajuns campioni, unii sunt astăzi antrenori de succes. Am cunoscut tineri pasionați de fizică, de domeniul juridic, medical sau de business. După ani lungi de muncă neîntreruptă au cunoscut succesul ajungând în centre de cercetare moderne și renumite, devenind avocați sau doctori de succes sau construind afaceri sustenabile.

Evident, viața unui om poate fi înfrumusețată de existența unei pasiuni. La fel de evident însă, cu cât este mai facilă și mai comună pasiunea, cu atât mai puțin probabil este ca acea persoană să poată efectiv trăi urmându-și acea pasiune. Mai mult, unele pasiuni sunt de-a dreptul nocive, sunt mai mult patimi decât pasiuni – așa este alcoolul, așa sunt jocurile de noroc, așa sunt jocurile video și, evident, așa este mirajul lumii virtuale.