Pentru un părinte, cea mai mare provocare nu este să își educe copiii ci
să se educe pe el însuși în așa fel încât să fie un bun părinte!

Povestea Mihaelei

Primesc zilele trecute un mesaj de la o mămică înscrisă la cursul pentru părinți singuri – http://adrianpascuta.ro/curs_familii_monoparentale.html. Pe scurt, situația ei este următoarea: are 30 de ani și doi copii, făcuți cu bărbați diferiți. Este încă măritată dar de 6 luni are o relație cu un alt bărbat – însurat și el. Nu-și mai iubește soțul și ar vrea să divorțeze, deși știe că iubitul ei nu va divorța – i-a spus chiar el acest lucru. Având în vedere că nu-și mai iubește deloc soțul, ar divorța oricum, dar se teme că nu se va descurca financiar, mai ales că trebuie să aibă grijă și de cei doi copii mai mici.

          Mihaela este unul din zecile de exemple pe care le-am tot întâlnit în ultima perioadă. Deși s-a născut și a crescut în Ardeal, Mihaela locuiește acum în Timișoara și nu are rude sau prieteni apropiați care să o sprijine. Este o fată inteligentă și muncitoare dar extrem de nefericită. După o serie de mesaje, Mihaela mi-a povestit cum a început viața ei să o ia razna.

          „Până la 14 ani am avut o copilărie minunată. Eram singurul copil al părinților mei, eram o fată cuminte și veselă. Părinții mei erau oameni obișnuiți și în ochii mei eram familia perfectă. Totul până când tatăl meu m-a scos în oraș la o plimbare. Țin minte că era un început de aprilie umed și răcoros și nu prea aveam chef să ies afară – poate presimțeam ce avea să urmeze. Ne-am plimbat și am povestit tot felul de nimicuri, dar era clar că s-a întâmplat ceva neplăcut. Tata nu era deloc vesel, iar eu eram speriată – mă tot gândeam ce nu este în regulă. În timp ce ne întorceam spre casă, tata îmi spune brusc că el pleacă de acasă și că divorțează de mama. M-a bușit plânsul instantaneu și nu m-am putut opri din el până seara. În aceeași seară, tata și-a luat niște haine și a plecat. Nu a mai intrat în casa noastră niciodată din acel moment. M-a mai căutat de câteva ori în primele luni, apoi a plecat din țară. La 15 ani deja îl uram cu toată ființa mea. Tot la 15 ani am rămas gravidă, prima oară. Am făcut rapid avort și pot spune că asta m-a afectat și mai tare. După recuperare (presupunâns că m-am recuperat, deși eu și acum mai sufăr), m-am promis că dacă voi mai rămâne vreodată gravidă nu voi mai avorta, indiferent de consecințe. Inutil să spun că avortul a afectat iremediabil relația dintre mine și mamă. De fapt, după plecarea tatălui relația noastră s-a deteriorat constant. Nu știu de ce dar eu o consideram pe ea vinovată de plecarea lui (și acum mai cred asta), iar senzația mea este că ea mă socotea pe mine vinovată. Am rămas iar gravidă în ultimul an de facultate. Așa cum mi-am promis, am păstrat copilul și la 23 de ani eram deja mămică singură, tatăl nu a recunoscut copilul și nu se interesează deloc de el. În certificat, în dreptul tatălui e linie. Cred că e mai bine decât ca la mine, eu am avut tată doar până la 14 ani, apoi a dispărut total. La 26 de ani am cunoscut un om bun. Nu l-am iubit prea mult, nici nu sunt convinsă că mai pot să iubesc cu adevărat, dar îmi plăcea pentru că era foarte atent la nevoile mele. În plus copilul s-a atașat rapid de el. La 28 am rămas gravidă și am mai născut o fetiță. De atunci lucrurile s-au schimbat total, el e mai rece iar eu mă simt copleșită și neînțeleasă. Certurile dintre noi sunt tot mai dese și am senzația că sunt abandonată. Soțul a început să bea și să lipsească de acasă tot mai mult lăsând tot greul pe mine. De câteva luni a apărut o rază de speranță – cel puțin eu așa am crezut. M-am amăgit singură, el e însurat și nu vrea să divorțeze. Ne întâlnim din când în când și facem sex – cu soțul nici nu mai știu de când nu m-am culcat”

          Pe scurt, cam așa sună povestea Mihaelei.  

          Dacă ai o fată, ți-ai dori să urmeze parcursul Mihaelei? Răspunsul firesc este negativ. Totuși, poate vrei sau trebuie să divorțezi. Ce faci în acest caz? În primul rând trebuie să rămâi părinte și să stai aproape de fata sau băiatul tău. Aproape, atât fizic cât și psihic. Vizitează-ți des copilul, păstrează un contact direct cu el și fii conectat la nevoile sale. Dacă ești părinte rezidențial și vrei să ai un copil echilibrat evită conflictele cu celălalt părinte și încurajează o relație bună între cei doi. Mulți părinți consideră că nu este treaba lor să regleze relația dintre copil și celălalt părinte. Adevărul este că datoria unui părinte este să se asigure că oferă cele mai bune condiții propriului copil – uneori, acest lucru înseamnă inclusiv sprijin în construirea relațiilor sociale sau familiale. Evident, exclud din ecuație „părinții” dependenți de substanțe, jocuri de noroc, violenți sau cu probleme psihice sau comportamentale grave, caz în care copilul trebuie protejat de influențele nefaste și pericolele aferente. În cazul în care unul din părinți nu mai există sau refuză total cooperarea și legătura cu copilul, părintele rămas trebuie să fie conștient că pot să apară momente de cotitură, momente deosebit de tensionate iar datoria sa este să rămână un sprijin ferm și constant pentru propriul copil.